Suspiciune rezonabilă sau psihoză?

E ceva vreme de când banda de procurori dirijată de cele două personaje (el și ea, un fel de dublu mixt în terminologie sportivă) a inventat sintagma asta absolut remarcabilă, „suspiciune rezonabilă”, ca un pretext, mai penal decât cazurile abordate, de a lega/ancheta/condamna pe absolut oricine „vrea” mușchii lor, pe baza celei mai ordinare și nenorocite apucături (sub)umane: delațiunea, în varianta soft, turnătoria, în cea hard. Iar dacă turnătoria funcționează atât de bine în ceea ce nici ca poreclă nu se potrivește, adică în „sistemul judiciar” românesc, de ce adică nu s-ar putea utiliza și în domeniul sportului, și mai ales în fotbalul care este, cum grohăia înțeleptul Nea Mitică, „oglinda societății”? Nenorocirea face însă ca această etapă, a suspiciunii rezonabile, să fie de regulă străbătută în zbor ultrarapid, lăsând aproape instantaneu locul acuzațiilor de blat, furt, tâlhărie și altele asemenea. Dovezi? N-au fost și, din câte mă duce pe mine mintea, nu vor exista niciodată, indiferent câți antrenori, jucători și patroni români din România sau din străinătate (vă mai amintiți cazul cu fostul fotbalist român, devenit antrenor, anchetat pentru blaturi tocmai în Germania?) au jucat și vor mai juca la pariuri sau vor câștiga sume eventual mai mari prin tranzacții directe cu cei interesați de un punct sau trei. Ultima chestie de acest gen ne-a ocupat cam tot ultimul weekend, avându-l în prim plan pe un presupus (fost) blatist de Divizia B, care o tot bătea în cap cu blaturile Dunării Brăila, și alții care anunțau „blatul secolului”, la Botoșani, unde Steaua urma să bată gazdele. Steaua a bătut, într-adevăr, dar cred că dacă joacă de 1.000 de ori cu Botoșaniul, de tot atâtea ori câștigă. Iar Becali nu pare idiotul care să arunce cu bani pentru un meci câștigat înainte de a începe. Or fi uneori suspiciuni rezonabile de blat, dar parcă mai des avem de-a face cu psihoze.