Suspendarea, între procedural și moral

Avocații suspendării președintelui Traian Băsescu invocă în sprijinul demersului lor caracterul de procedură democratică al acestui exercițiu, uitând că ei înșiși au ignorat o altă procedură, chiar dacă una doar cu rol consultativ, și anume avizul Curții Constituționale. Această observație de bun-simț stă la baza ideii comentariului de față: aceea că toți cei grupați, din varii interese private, împotriva interesului public reprezentat de Traian Băsescu, nu au dreptul moral de a se folosi de mecanismele democrației în contextul în care ele sunt îndreptate împotriva democrației însăși. Căci asta s-a întâmplat, din punctul meu de vedere, în momentul în care 322 de parlamentari au votat pentru suspendarea președintelui. Democrația a fost dată, efectiv, cu capul de perete, atunci când s-a creat acest dezechilibru fundamental între cele trei puteri separate în orice stat de drept, prin ignorarea de către legislativ a avizului juridic al Curții. Și asta a fost ușor de realizat în condițiile în care biata democrație era și-așa bătută de soartă, după 17 ani în care nu a reușit să se pună viguros pe picioare. Păstrând proporțiile, și ceea ce s-a întâmplat în Germania anului 1933, când, în urma unor mecanisme democratice – alegerile libere și corecte – naziștii au ajuns la guvernare, poate fi lecturat istoric în termenii proceduralului. Însă lipsa unui fundament de moralitate în astfel de acțiuni, cum a fost și cea de suspendare a președintelui României, se poate transforma, pe nesimțite, într-o lipsă a democrației. Este, de facto, ceea ce avem astăzi. De jure, ni se spune că Parlamentul, suveran ca autoritate etatică, fiind ales de popor, a decis pentru binele nostru. În realitate, 322 de indivizi uniți, poate, doar de lipsa de scrupule, au decis pentru ei și oligarhia transpartinică de care sunt teleghidați, și au decis împotriva democrației. Suspendarea nu este decât un pretext pentru transformarea acestei democrații mimate pe care nici măcar integrarea europeană nu a reușit să o transforme în realitate într-o oligarhie care să conducă prin dictat parlamentar. Și asta pentru că Parlamentul, ca instituție democratică, de fapt nu mai există. Există o majoritate monstruoasă al cărei rol este de a-și subjuga ceea ce în teoria democratică se înțelege prin suveranitatea populară. Mai clar, există ceea ce Părinții Fondatori ai Constituției americane, bunăoară, numeau facțiune. O facțiune pentru care interesele obscure, netransparente în raport cu un public pe care-l cred ignorant, dacă nu de-a dreptul prost, sunt mai presus decât orice. Chiar mai presus decât ordinea statului de drept specifică democrației. Precedentul suspendării a deschis epoca tiraniei acestei majorități, pentru care cadrul constituțional și electoral românesc nu deține, deocamdată, antidot. Și tocmai de aceea, ce devine evident dincolo de actul nedemocratic al suspendării lui Traian Băsescu este că, la baza construcției unui astfel de antidot, prin eventuala revizuire a Constituției și trecerea la votul de tip majoritar, ar trebui să stea aspectul moralității. Căci asta face diferența dintre percepția machiavellică asupra politicii, practicată de oligarhia transpartinică din România, și organizarea democratică de tip procedural, pe care, până în prezent, noi doar am mimat-o.