Sus regia!

1937. Teatrul Național din Iași anunță proiectele pentru stagiunea viitoare. Vor fi puse în scenă piesele „Cyrano de Bergerac” (Rostand), „Visul unei nopți de vară” (Shakespeare), „Vlaicu Vodă”, „Chirița în provincie”, „Răzvan și Vidra” (Alecsandri), „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută” (Caragiale), „Patima roșie” (Sorbul), „Viforul”, „Apus de soare” (Delavrancea). 2009: aceeași instituție își anunță proiectele în presă: vor semna reprezentațiile viitoare regizorii Felix Purcărete, Felix Alexa, Andra Enukidze, alături de regizorii Teatrului (nenominalizați). După cum se vede, în urmă cu mai bine de jumătate de veac, conta în primul rând piesa. Acum, textul nu mai are importanță. Să pună în scenă Enukidze ce va dori, fie și „Mersul trenurilor”, interesează isprava regizorală. Deplasarea centrului de greutate de la conținut la formă, de la ce se spune la ce se vede, de la idee la șpilul exprimării ideii, nu-i patent ieșean; scena românească în ansamblu a trecut prin acest proces menit, nu-i așa, să modernizeze actul teatral. Înaintașii urcau pe scenă piese de teatru. Acum, ajung și simple pretexte, demersul regizoral tinzând să-și aroge independență în sine. Piesa, adică scriitura, este tratată ca un apendice oarecare, drept biet cuier de sârmă pentru haine împărătești – ceea ce l-a determinat pe criticul Alex. Ștefănescu să afirme că dramaturgia nu mai interesează istoria literară, reprezentația fiind opera regizorului. (Șansa unui Euripide, Shakespeare, Caragiale a fost aceea că, la vremea lor, publicul era atent și la ce se spune…) Consecințele de pe urma deteriorării raportului firesc dintre regie și text și a echilibrului spectacolului: s-au obținut remarcabile performanțe scenice de ansamblu, a scăzut interesul pentru teatru al publicului larg, s-a diminuat rolul actorului, devenit rotiță într-un angrenaj ce n-are nevoie de individualizări prin originalitate și talent, cât de prestații exacte într-un mecanism menit să funcționeze cu maxim de turație doar pentru a-și demonstra propria rațiune de a fi.
Strămoșii considerau teatrul „școală și templu” (Sadoveanu) – viziune total demodată din pricini care-s prea evidente pentru a le mai detalia aici. Cercetând hârtiile îngălbenite tezaurizate în „Fondul Teatrul Național” de la Arhivele Statului, te uimește adânca seriozitate sub semnul căreia se construia un repertoriu, cine hotăra și, mai ales, cum se luau acele hotărâri. Existau, în afara Direcțiunii, două foruri decizionale: Consiliul de administrație (sau Consiliul de direcție) și Comitetul de lectură (sau Comitetul teatral). Din acest al doilea Comitet au făcut parte personalități ilustre: Al. Philippide, G. Ibrăileanu, M. Sadoveanu, Iorgu Iordan, N. Gane, Ion Petrovici, I.Al. Brătescu-Voinești, Ion Sava, Mihai Dragomirescu, Mihail Sorbul, G.M. Zamfirescu, Octav Botez, Mihai Codreanu. Membrii Comitetului de lectură (neretribuiți) erau numiți prin Decret Regal. Se întruneau periodic și, fie că piesele propuse erau citite și discutate în plen, fie că se alcătuiau referate model de temeinicie și competență. Textele unor autori despre care nimeni n-a auzit se citeau în ședințele de lucru și, când timpul nu ajungea, restul lecturii se reporta pentru viitoarea întrunire. De-a dreptul uimit de seriozitatea cu care Ibrăileanu a alcătuit un lung referat de respingere (4 pagini!) pe marginea unui fleac de text de revistă, Eug. Herovanu, unul dintre autori, îl reproduce într-o carte în întregime, recunoscând totala îndreptățire a criticului literar, chiar și în deloc măgulitorul paragraf ce urmează: „Să mai vorbesc despre acel neînsemnat lucru care se numește talent?
Cred aproape de prisos, căci, după câte observ, lucrul acesta de o bucată de vreme și mai cu seamă în… teatru e socotit ca ceva absolut indiferent!” Darămite acum! – am spune noi, observând că marile reputații actoricești s-au constituit, la noi, în deceniile trecute, când încă regia nu copleșise sufocant dramaturgia; scândura scenei n-a impus, în ultimii ani, nici un nume nou cu perspectiva să intre în galeria marilor maeștri. Trăiască regia!