Să vezi și să nu crezi!

Surprize târzii



Din când în când, dau o raită pe site-urile anticarilor, spre a vedea ce noutăți mai apar – fiindcă și comerțul cu carte veche poate oferi surpriza noutății. Iată: nu știam că, la Tg. Jiu, primarul Ritzi a susținut re-editarea cărții lui I.D. Sârbu „Povestiri petrilene”, tipărită la „Junimea” în 1973. Nu mă pot bucura până la capăt: anticarii susțin că apariția dintâi purta sigla fostei „Edituri a tineretului”. Da-i ca la Radio Erevan: cetățeanul Ambarțumian nu a primit cadou o bicicletă, ci i s-a furat o bicicletă! Într-adevăr, I.D. Sârbu a predat manuscrisul amintitei Edituri, care, după ce a dat cartea în tipografie, a trimis-o… la topit: autorul devenise deținut politic. Întâmplările ce au urmat merită istorisite. Pornit din modesta și sordida colonie minerească de la Petrila, I.D. Sârbu avea să ajungă asistent universitar la Facultatea de filosofie din Cluj, să-și dea doctoratul cu Lucian Blaga… după care înfundă pușcăriile dejiste, de unde este eliberat abia în 1963. Doctorului în filosofie i s-a îngăduit, apoi, să lucreze doar ca simplu vagonetar în mină. Izbutește, în cele din urmă, să iasă la lumină, devenind secretar literar la Teatrul din Craiova – și-i în continuare urmărit, șicanat, amenințat. A rămas cam singurul capabil să susțină mitul „literaturii de sertar”: atât romanul „Adio, Europa!”, cât și „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” aveau să apară postum, bucurându-se de elogiile criticii literare. Prima carte, după ieșirea din pușcărie, i-am publicat-o la „Junimea” ieșeană, în 1973. Poate fi considerată data adevăratului debut literar al lui I.D. Sîrbu, fiindcă, înainte de a fi condamnat, publicase doar două cărticele-broșuri pentru copii („Soarele B și alte povestiri”…) Manuscrisul ce mi l-a adus la Iași (cum o fi izbutit să încalce rigorile domiciliului obligatoriu la Craiova?) n-a avut succes până la capăt, cum s-a văzut, la editurile bucureștene, fiind respins, mai apoi, și de „Dacia” clujeană. Probabil, nu „respins” este termenul cel mai potrivit, ci „ne-acceptat” datorită statutului politic al fostului pușcăriaș ce nu înțelegea deloc „să se astâmpere” și își crease, prin prestigiul intelectual și rectitudinea sa model, un cerc de adepți care avea să producă „organelor” sumedenie de griji. Era lesne de înțeles că prudența editorială generalizată pornea chiar de la titlul cărții: „Lume fără cer”. Sîrbu povestea despre minerii lui din Valea Jiului, care, trudind în subteran, vedeau soarele cu porția. Titlul în sine era și sugestiv, și adecvat, dar de neacceptat pentru cenzură: cum adică, în România se poate vorbi de „lume fără cer”? La noi, soarele strălucește 25 de ore din 24, cum sugerează și piesa de muzică ușoară „Soarele și veselia / Umplu zările / În România”. Astfel de titlu era condamnat să fie scos imediat din orice plan editorial, drept pentru care m-am străduit să-l conving pe autor că-i mai importantă cartea decât titlul. Re-botezată spelb, pașnic și inexpresiv, cartea a apărut. Se intitula acum „Povestiri petrilene” (dacă la Primăria Tg. Jiu s-ar fi știut care-i, de fapt, adevăratul titlu, sunt sigur că, la re-editare, ar fi figurat pe copertă). Căutând prin culegeri de documente, am avut parte de două surprize de proporții. Prima: Sîrbu a fost interogat, la Jilava, de căpitanul de securitate Tudor Vornicu. Consecință sau nu, deținutul a fost bătut metodic după plecarea căpitanului și a zăcut trei săptămâni fără a se putea ridica de pe prici. Mi-am zis că-i vorba de-o potrivire de nume – printre câți Vornicu or fi în România, de ce să nu se afle și doi de Tudor? – deși zvonuri circulau, făcând legătură între faimosul teleast și lucrătorii Securității. Iată, însă, ce citesc în Jurnalui lui I.D. Sârbu: „Pe Tudor Vornicu l-am reîntâlnit pe holul televiziunii prin 1983, ultima mea vizită la Secția de teatru a tv. El m-a recunoscut: Ești Sîrbu, mi-a zis. Am făcut semn că da. Cum, s-a mirat el, mai trăiești? Și făcându-și cruce s-a îndreptat spre ascensor.” A doua surpriză, aproape de același calibru: între cei care interceptau telefoanele lui Sîrbu și propuneau extinderea anchetei aflu și numele ofițerului X care, azi, dă lecții de feroce anti-comunism prin diverse emisiuni tv. Cum să nu exclami, precum poetul, că „nimeni nu-i ceea ce pare”?



Recomandări

Cockteil… cu amor, umor și poezie. Istorii ițcănene (1)