Surprize târzii

Și aniversare, și comemorare: scriitorul I.D. Sîrbu se năștea acum 90 de ani și părăsea această lume în urmă cu două decenii (septembrie 1989). Pornit din modesta și sordida colonie minerească de la Petrila, avea să ajungă asistent universitar la Facultatea de filosofie din Cluj, să-și dea doctoratul cu Lucian Blaga… după care înfundă pușcăriile dejiste, de unde este eliberat abia în 1963. Doctorului în filosofie i s-a îngăduit, apoi, să lucreze doar ca simplu vagonetar în mină. Izbutește, în cele din urmă, să iasă la lumină, devenind secretar literar la Teatrul din Craiova – și-i în continuare urmărit, șicanat, amenințat.
Printre puținii noștri disidenți autentici, Sîrbu deține loc și rang de frunte. A rămas și cam singurul capabil să susțină mitul „literaturii de sertar”. Atât romanul „Adio, Europa!”, cât și „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” aveau să apară postum, bucurându-se de elogiile criticii literare. Prima carte, după ieșirea din pușcărie, i-am publicat-o la „Junimea” ieșeană, în 1973. Poate fi considerată data adevăratului debut literar al lui I.D. Sîrbu, fiindcă, înainte de a fi condamnat, publicase doar două cărticele-broșuri pentru copii („Soarele B și alte povestiri”…)
Manuscrisul ce mi l-a adus la Iași (cum o fi izbutit să încalce rigorile domiciliului obligatoriu la Craiova?) fusese respins de editurile bucureștene și de „Dacia” clujeană. Probabil, nu „respins” este termenul cel mai potrivit, ci „ne-acceptat” datorită statutului politic al fostului pușcăriaș care nu înțelegea deloc „să se astâmpere” și își crease, prin prestigiul intelectual și rectitudinea sa model, un cerc de adepți ce avea să producă „organelor” sumedenie de griji. Era lesne de înțeles că prudența editorială generalizată pornea chiar de la titlul cărții: „Lume fără cer”. Sîrbu povestea despre minerii lui din Valea Jiului, care, trudind în subteran, vedeau soarele cu porția. Titlul în sine era și sugestiv, și adecvat, dar de neacceptat pentru cenzură: cum adică, în România se poate vorbi de „lume fără cer”?
La noi, soarele strălucește 25 de ore din 24, cum sugerează și piesa de muzică ușoară „Soarele și veselia / Umplu zările / În România”. Astfel de titlu era condamnat să fie scos imediat din orice plan editorial, drept pentru care m-am străduit să-l conving pe autor că-i mai importantă cartea decât titlul. Re-botezată spelb, pașnic și inexpresiv, cartea a apărut. Se intitulează „Povestiri petrilene”…
Răsfoind, la acest ceas aniversar-comemorativ, documente de arhivă, am avut parte de două surprize de proporții. Prima: Sîrbu a fost interogat, la Jilava, de căpitanul de securitate Tudor Vornicu. Consecință sau nu, deținutul a fost bătut metodic, după plecarea căpitanului și a zăcut trei săptămâni fără a se putea ridica de pe prici. Mi-am zis că-i vorba de-o potrivire de nume – printre câți Vornicu or fi în România, de ce să nu se afle și doi de Tudor? – deși zvonuri circulau, făcând legătură între faimosul teleast și turnătorii la Securitate. Iată, însă, ce citesc în Jurnalui lui I.D. Sârbu: „Pe Tudor Vornicu l-am reîntâlnit pe holul televiziunii prin 1983, ultima mea vizită la Secția de teatru a tv. El m-a recunoscut: Ești Sîrbu, mi-a zis. Am făcut semn că da. Cum, s-a mirat el, mai trăiești? Și făcându-și cruce s-a îndreptat spre ascensor.” Va să zică, nici o îndoială, atunci, la Jilava, a fost chiar Vornicu.
Comparat, acum, cu marii Leon Zitrone și Michel Drucker. Tudor Vornicu, căruia i s-au dedicat cărți ultra-elogioase („Tudor Vornicu”, de Annie Muscă) și al cărui nume îl poarta Casa de cultură din Adjud… A doua surpriză, aproape de același calibru: între cei care interceptau telefoanele lui Sîrbu și propuneau extinderea anchetei aflu și numele ofițerului O.U. (omul trăiește, îi menționez doar inițialele). Același O.U., autor de cărți, dă, astăzi, lecții de feroce anti-comunism la tv și reprezintă oficial Marea Lojă Masonică din România (Ritul de York). Cum să nu exclami, precum poetul, că „nimeni nu-i ceea ce pare”?