Cine citește comentariile postate pe internet la moartea lui Victor Surdu se îngrozește: în pofida dictonului „de mortuis nihil nisi bene”, curg adevărate șuvoaie de ură amestecată cu invidie – poate și din pricina inoportunei emisiuni tv în care Stela Popescu s-a străduit să evidențieze, fără tact, mai ales opulența conacului reconstruit de Victor Surdu pentru Angela Similea.Pian la parter, pian la etaj, salon vânătoresc, cramă la subsol, sufragerie cu 24 de scaune, spațiu în living cât să-ntorci mașina, afară, grădină și vie de vis, cum să-i pice bine românului cocoșat de tranziție, cum să nu se-ntrebe revoltat „de unde a avut ăsta, bă, banii?”.
Fără a încerca un răspuns direct la întrebare, aș propune cu totul altă explicație fulgurantei traiectorii a agronomului ieșean decât simplista acuză Lukoil-Moscova-KGB. L-am cunoscut când era simplu șef de CAP undeva, la capătul lumii, unde Prutul face marea buclă de la Grozești. În urmă cu trei-patru decenii, acolo era locul de popas al cârdurilor de gâște și rațe sălbatice care, urmând aceeași rută de sute și mii de ani, coborau ostenite pe ochiurile de apă de sub pădurea Marmora. Zona a fost asanată, pământul, secătuit, n-a putut fi redat agriculturii, iar marile aripate s-au mai învârtit câteva toamne și primăveri în căutarea apelor și-n virtutea instinctelor, după care s-au mistuit pentru totdeauna în lumea lumilor lor.
Împreună cu Victor băteam pe jos zeci de kilometri, urmând parcă fără voia noastră ecoul țipetelor gâștelor de sub nori. Ne retrăgeam, apoi, la „reședința” lui Surdu – locuia în gazdă la o babă știrbă și… surdă; cum intram în cămăruța cu mușcate și cerdac, Victor punea la un pick-up hârâit placa ce izvodea cu sughițuri muzică… de Bach: era singura pe care o avea. Am lăudat borșul de rață adus de baba-proprietară și chiriașul mi-a făcut semn că nu-i meritul ei. Cum obișnuia să se amestece în toate cele, o făcea și-ntr-ale bucătăriei – astfel deslușindu-se o trăsătură de caracter aptă să explice și să motiveze, până la un punct, traiectoriile viitoare: Victor trebuia să se implice, să participe direct, „să pună osul”, fie că era vorba despre așezarea plugului în brazdă, fie că se înfiripa o melodie la cine știe ce instrument.
În casa părintească de la Tomești, mistuită după o alunecare de teren, toată lumea cânta: tatăl, preot și profesor, la vioară, Victor, la pian, ceilalți la chitară sau la bateria de… scaune, spre a-și împreuna apoi vocile într-o neașteptat de plăcută armonie. La Grozești, Surdu a avut parte de cele mai cumplite inundații (din câteva mii de hectare, doar vreo sută au scăpat neatinse), de avatarurile colectivizării păguboase și nedorite, de constrângerile unei legislații abuzive, dar până la urmă a scos-o la capăt, înființând și-o făbricuță de țesături. Înzestrată, conform directivelor, și cu o instalație de biogaz de care făcea primul haz chiar șeful CAP-ului: până la cabina „toaletei” trebuiau urcate vreo zece trepte pe o scară metalică, după care „materia primă” se prăbușea zgomotos și cu ecou în rezervorul metalic de dedesubt – cât să producă, poate, ceva biogaz, dar, cu siguranță, cascade de hohote și comentarii…
Mutat la ferma din Răducăneni, locuia cu soața (prima) și copiii în două cămăruțe 3×3 – poate și de asta și-a dorit mereu spațiu larg în care să-și întâlnească prietenii, să cânte și să joace până schimba a treia cămașă pe seară. Știa să petreacă (multe i s-au tras de aici!), dar avut și cultul muncii, pretinzând tuturor să cinstească truda prin trudă. Nu se lăsa până ce nu izbutea ce și-a propus. I-a căzut cu tronc Angela Similea, părea o țintă mult prea îndepărtată, dar i-a făcut curte disperată și… inspirată. Cu succes! S-a voit ministru – a ajuns. Crezând sincer că va mântui agricultura românească de tarele ce-o macină, a înființat PDAR-ul. Eșec, dar modestul agronom din Grozești a devenit profesor universitar la Agronomia bucureșteană și senator de Neamț. Se zice c-ar fi fost multi-milionar; atunci, de ce l-a acționat banca în judecată și l-a executat silit? Cert este că a pus suflet și a investit multă muncă în fiecare secvență a unei vieți de tele-nuvelă. Zicea, prin vară, că n-a călcat strâmb și are toate motivele să doarmă liniștit. Nu, nu la somnul de veci se gândea, ci la reproșurile celor care n-au izbutit – dar nici n-au trudit stăruitor ca el. Aici aflându-se, îmi place să cred, atât explicațiile, cât și sursa contestațiilor pe marginea unei experiențe umane puțin obișnuite. Toate cele de mai sus putând fi interpretate și-n cheia strămoșescului „huo!”. Unii s-au și grăbit să nu piardă startul.
