E o mândrie importantă să se scrie despre compatrioți de-ai tăi în paginile unui ziar prestigios ca „Le parisien”. Așa că m-am mândrit și eu citind numărul de luni, 15 august, care dedica unor români un amplu reportaj, intitulat „La vrai arnauque des faux sourds-muets” („Adevărata escrocherie a falșilor surdo-muți”).
În cuprins, era vorba de sute, poate de mii de mici romi de naționalitate română, care au invadat obiectivele turistice pariziene, dându-se drept surdo-muți. În fond, ei n-au nici pe dracul și le funcționează gura și urechile ca oricăruia dintre noi. Sunt copii de țigani, ținând niște tabele în mână, care dau un aer oarecum oficial activității lor. Agață lumea pentru a o fraieri, cerând bani pentru handicapurile lor imaginare.
Vor bani, cât mai mulți bani, nicăieri durându-i că ne fac pe toți românii de cacao, că suntem puși în aceeași oală cu ei.
Autoritățile franceze rămân neputincioase, deși legile lor pedepsesc drastic – dar numai teoretic, pe hârtie – infracțiunile respective. Nimic mai simplu n-ar fi pentru franțuji decât să trimită la fața locului câțiva polițiști în straie civile, sub acoperire, pe care să-i escrocheze infractorii, astfel încât să-i poată prinde în flagrant și să-i conducă frumușel la secție pentru interogatoriu. Iar în cursul interogatoriului, să afle cine îi trimite la produs și cât de gros este firul infracțional pe care îl deapănă toți răpănoșii ăia.
Nu-i acesta cursul logic? Dar când vine vorba să găbjească niște romi, pe toți îi apucă o rușine colosală, care-i face să se fâstâcească de o manieră iremediabilă.
Mult mai comod e să pui eticheta că toți românii sunt niște lepădături cu care e preferabil să nu ai de-a face, decât să lupți punctual împotriva infractorilor.
Această scârbă a francezilor față de noi este vizibilă, deși avem atâția alți oameni care lucrează onest în țara lor. Dar despre ăia, ziarul „Le parisien” nu scrie nici un reportaj. De ce să scrie, că doar nu ies cu nimic în evidență?
