Supraviețuirea?

N-aș fi crezut niciodată că Aristide Buhoiu ar putea deveni eroul unei cărți semnate de un autor respectabil (Vartan Arachelian), publicată la o editură și ea respectabilă (RAO), și (cel puțin din câte se vede până acum) cu reală căutare în librării! La urma urmei, cine va fi fost Aristide Buhoiu, de să merite astfel de generoasă și onorabilă atenție? Mă tem că a rămas doar în amintirea generației mele, care, cândva lipsită de bucuria călătoriei în lume, o înlocuia cu erzațul vizionării celor peste 120 de episoade ale serialului tv „Drumuri europene” – sau, mai știi, poate mai stăruie în memoria „microbiștilor” de vârsta a treia comentariile lui sportive. Prea puțin ca să justifice ilustrarea copertei cu cunoscutul și terifiantul tablou „Țipătul”, dar suficient pentru legitimarea tentativei de descifrare a portretului unui tip de personaj reprezentând ideea de supraviețuire agresivă într-un univers descins mai degrabă din literatura lui Orwell decât din pictura lui Munch.
Vartan Arachelian, o vreme coleg de redacție la RTV cu Aristide, a avut privilegiul accesului la dosarele stivuite în rafturile kilometrice ale CNSAS, ceea ce-i adevărată mină de aur pentru scriitorul care-și propune investigarea tuturor trăirilor eroului său, adesea ilicit denudate și trădător înșiruite pe masa de disecție a posterității. Drept pentru care aflu din carte multe episoade neștiute, unele surprinzătoare – după cum nici autorul nu pare a avea știință de cele cunoscute doar mie. În 1964-1965, vreme de șase luni am locuit împreună cu Aristide în aceeași cameră a hotelului bucureștean Muntenia, după care am fost colegi la radio și, apoi, la TVR (pe atunci, aceeași instituție). Radioteleviziunea Română luase decizia „împrospătării cadrelor”, sesizând adevărata consangvinitate bucureșteană ce bara de ani și ani accesul provincialilor la microfonul postului național de radio, și a procedat la un „transplant de cadre”: de la Studioul de radio Cluj, Buhoiu, de la Iași, sussemnatul. N-a fost nici un concurs. Și corectez cele scrise la pag. 27: Aristide (de altfel, și MRI) n-a fost niciodată încadrat la Secția sport, acuzele privind presupusele beneficii și favoruri devenind, astfel, complet neavenite.
Amândoi eram slujbași la Secția REPI (Redacția emisiuni politice interne), transmisiile sportive le făceam doar în calitate de colaboratori. Comentariile sportive ale lui Aristide nu erau dintre cele mai agreate – de altfel, într-un film al meu („Totul pentru fotbal”) l-am făcut personaj: este vorba despre crainicul sportiv încărcat de dicționare, cel care trântește unul după altul citate celebre („stimați ascultători, reproduc din memorie…”), cugetări și aforisme. A renunțat singur la sport, căutându-și alt debușeu. Care l-a făcut și celebru, și suspect totodată – „Drumurile europene”. Nici nu ne mai puneam întrebarea, toți eram siguri că astfel de voiajuri, adesea de unul singur, nu le putea obține și întreprinde decât cineva cu… epoleți – fie la vedere, fie ascunși. Dacă mai adăugăm și relațiile ce le antama cu emigrația ostilă mai la fiecare ieșire peste hotare, ca și amiciția declarată cu Noel Bernard, începe să se contureze originalitatea bizară a personajului: nici nu nega apartenența la „băieții cu ochi albaștri”, nici n-o confirma. De altfel, până azi chestiunea nu-i descifrată până la capăt, câtă vreme la CNSAS se află puhavele lui dosare de urmărire; e greu de bănuit că era în același timp și filat, și filator, deși, mai știi?
Se pare că, la un moment dat, din pricina secretului de serviciu ce blura sever imaginea internă a instituției, nici securiștii nu mai știau de unde să-l ia – ceea ce-i îngăduia să sugereze voalat înalte protecții. Culmea, nu o dată confirmate prin însăși rezultatele demersurilor întreprinse! Aș zice că, de fapt, în spiritul art. l din Constituție („RPR este condusă de PCR”), Aristide a utilizat toate mijloacele pentru a pătrunde în zona de vârf, ozonată, a ștabilor de partid, acționând, cum s-ar zice, de sus în jos – evident, totdeauna mai eficient. Mereu nemulțumit de ceva, insistent, tupeist (de-ar mai trăi sunt sigur că, în mai, ar fi primul ce l-ar intervieva pe Papă!), scria memorii, cerea audiențe, reclama, făcea servicii diverse (procura filme pe casete și videocasetofoane, la mare preț atunci), căuta chilipiruri, cumpăra, vindea, construia strategii – într-un cuvânt, supraviețuia, cu o investiție de energie puțin obișnuită. Care a caracterizat și episodul american, foarte dificil de traversat, mai ales că, la început, nici nu vorbea engleza.
La o nouă ediție, i-aș putea oferi dlui Arachelian sumedenie de informații din perioada postrevoluționară: Aristide mi-a adus, din SUA, filmele ediției cărții lui Pacepa „Orizonturi roșii”, numai bune de trimis într-o tipografie, dar și manuscrisul original (îl păstrez) al cărții lui Const. Virgil Gheorghiu „Ora 25”, interesantă, apoi, tentativa (eșuată) a editării „Universului” la București și la Chișinău etc. Cum s-a încheiat și ce s-a ales din zbaterea „supraviețuirii”? Din acest punct de vedere, cartea pare cumva neterminată, autorul, susținător al inițiativelor lui Soros, încheind-o la modul eseistic, cu propriile opinii privind România de azi. Poate, altădată…