Supergreii

Ieri, cam la ora la care întregul ziar ar fi trebuit să fie gata, m-am apucat și eu de scris, fiindcă până să se încheie meciul, zău că nu-mi tihnise să apăs tastele. Am promis să nu mai scriu vreodată despre ea, și sunt fericit că îmi este tot mai greu să mă țin de cuvânt. Ieri, mi-am reamintit doar de multele reveniri ale lui Ilie Năstase din zilele sale de glorie, când să întoarcă tot meciul de la 0-6, 0-5 și 0-40 era o chestie aproape normală. Mă bucur foarte tare că Gabi Manță, colegul de rubrică și fan al tenisului, va avea prilejul ca în numărul de luni să comenteze în stilul său inconfundabil această victorie într-un turneu de grand slam, în care eu nu mai credeam până la acest Roland Garros, în care mi-a fost clar încă din turul al doilea că fata asta e într-o formă, psihică mai ales, care îi dă dreptul la victoria supremă. Poate măcar de data asta nu ne mai distruge speranțele. Tot Gabi a fost cel care, în lipsa mea, a avut ocazia de a scrie despre echipa mea și meciul acela despre care spun răspicat că nu mi-a fost teamă câtuși de puțin că s-ar putea încheia altfel. Nu vorbesc de scor, ci de trofeu. Fiindcă, în privința scorului, m-am înșelat: modest cum mă știți (și cum suntem absolut toți cei care ținem cu Real) am spus pe Radio Top că scorul final va fi de 3-1. A fost de fapt 4-1, nu neapărat fiindcă asta am vrut noi, ci deoarece Juventus n-a fost în stare de mai mult. A fost ceva bizar: după pauză, pe teren parcă au intrat, pur și simplu, cu totul alte echipe. Îndrăznesc să afirm că diferența de clasă dintre ele a fost mai mare decât în finala Cupei Campionilor în care Steaua a luat-o cu 4-0 de la Milan. A fost ca un meci de box la o ipotetică categorie open în care se întâlnește o semimuscă cu un supergreu. Supergreii mei vor câștiga la pas încă alte două trofee: Supercupa Europei și Campionatul Mondial al Cluburilor. Pardon, trei, cu Balonul de Aur cu tot. Dacă nu l-o lua Gigi Buffon! Sau alt bufon.