Locomotiva se numește, nu știu de ce, „Elveția” și poartă cu mândrie plăcuța ce-i atestă voinicia: 150 CP – cam cât un Logan jumătate. Din coșul ca o mânătarcă năboiesc trâmbe de fum și de aburi – semn că mocănița este gata de plecare. Se zice că aici, în Maramureș, pe valea Vaserului, ar circula ultimul tren cu aburi pe linie îngustă din Europa – dar, după știința noastră, mai fluieră mocănițe și la Brad-Criscior, ba chiar și la Moldovița (doar pe 3,6 km., și ăia prin sat…)
Refăcut parțial după inundațiile catastrofale din 2008, traseul liniei cu ecartament 760 mm începe la Vișeu și, pentru trenurile turistice, se poticnește la halta Făina. Mai departe, până la km. 40, circulă doar marfarele. Aici, glasul roților de tren șopotește pe nemțește: firma se numește R.G. Holz Company, iar în zonă trăiesc urmași ai țipțerilor românizați. Îți dai seama că se aplică standarde de alt tip încă de la… toaleta gării CFF Vișeu, faianțată, nichelată, odorizată mai ceva decât WC-urile Parlamentului. Nemțește (dar și englezește) vorbesc și fetișcanele cu șapcă tip CFR care-ți perforează biletul. Scump, dar pentru amatorii de senzațional, face: 43 de roni pentru un parcurs de 21 km.! „Elveția”, construită la Reșița în 1950, e-o mică bijuterie învăluită în aburi; după locomotivă, urmează vagonul tender-restaurant, plin cu bușteni fasonați să-ncapă în focarul locomotivei și, în celălalt capăt, ustensilele pentru instalarea barului mobil la cap de linie. Vagoane curățele, unele tip-promenadă, cum erau, pe vremuri, garniturile București-Snagov, toate cu bănci de lemn amintindu-ne călătoriile tinereților noastre la clasa a III-a.
Cum plecăm (mamă, ce fluier bățos are „Elveția”!) cum ne poticnim: prin radio se anunță sosirea unor întârziați. Iată-i, gonind cu o mașină de Cluj pe singura bucățică de drum ce-o îngăduie defileul sălbatic al Vaserului. Peste nici un kilometru, altă oprire: pricina-i chiar vagonul nostru. „No, da’ ista mere frânat!” Un băietan cu salopetă albastră se vâră sub tren și bocănește ce bocănește, până când anunță victorios: „așe-i bine!” După care reîncepe voiajul clămpănit și zdrăngănit. Câteva case și grădini întârziate (merele-s cât măslinele și cartoful abia se căznește să-nflorească) te-ar face să crezi că aici, unde se agață harta României în cui și unde, la mobil, primești un firicel de semnal de la releul ucrainean Verhovina, despre căderea guvernului s-ar afla după o lună-două. Aș! Plină valea de antene parabolice… Starea căii nu-i tocmai fericită: șinele-s fâlfâite și pozate economicos: în curbe, tip 39 sau 40 (kg/m), în rest, tot mai subțirele, iar joantele prea căscate fac boghiurile să geamă, să sughițe și să icnească răspicat.
La halta Paltinul, singura construcție, și aceea nouă, este closetul-farmacie. Pe pereții cabinelor, un afiș în germană (rămas, cred, de pe vremea în care nemții aveau colonii) avertizează utilizatorul, prin desene sugestive, cum să nu cadă în păcatul verboten-ului. Adicătelea: interzis din picioare, interzis de pe vine, interzis de la distanță… Iar pornim. Pustietăți. Elveția șuieră implorator – degeaba, fiindcă un vițel bălțat nu se dă dus de pe linie. Vine și frate-său mai mare. Deprins cu trenul ce-l vede zilnic, a rămas cu ochii țintă, hipnotizat de-o cameră video nichelată. Cum zicea Marcel Breslașu:”Aceasta-i soarta boului / Vițel adult / Să stea la poarta noului / Ceva mai mult.”
La halta terminală Făina (nimic altceva decât impozanta toaletă nouă) se instalează ustensilele barului mobil. Barmanița încearcă să-mi spună ceva – bineînțeles, pe nemțește – și cum bietele mele cunoștințe în materie se reduc la foreiber, tischleifer și schlaffwagen, trăim drama incomunicabilității. Ba nu, surpriză, o rupe pe franțuzește. Aflu că și soțul ei fumează pipă. O informez că, în cazul meu, este „la dernierre perversité”; mă aleg cu o ochiadă și-o încurajare: „impossibile”! Trece pe lângă noi, urcând spre capătul capătului, un trenuleț tras de o dieseletă jigărită. Într-un vagon oi, în altul vaci și-n al treilea, caii ciobanilor, printre mormane de saci cu zahăr, sare, mălai. Să fie, c-or coborî de la pășunat de-abia la sfârșitul toamnei… Una peste alta, voiajul patronat de firma Holz își merită faima.
Probabil că nimic n-ar fi fost cu putință fără herr Holz, deși linia-i românească, locomotivele, românești, personalul așijderea… pînâ și râul, botezat nemțește, tot de-al nostru-i, strămoșesc. Anul trecut, linia forestieră de pe valea Vaserului a atras 150.000 de turiști. Înmulțiți cu 43 de roni biletul, adăugați veniturile din prestațiile comerciale și veți vedea cât de profitabilă poate fi o astfel de super scenic raillway…
