În limba română, la nivel popular, există posibilitatea realizării unor cuvinte, cu ajutorul sufixului –eală, pentru a denumi boli ale minții sau ale trupului: boșorogeală, buimăceală, damblageală, năuceală, ologeală, ramoleală, răceală, tîmpeală, țicneală și multe altele. Pe de altă parte, româna literară s-a îmbogățit, în epoca modernă, printr-un însemnat număr de termeni medicali, caracterizați prin prezența terminației –ită, pentru a denumi maladiile, infecțiile ori disfuncțiile unor organe sau țesuturi: apendicită, artrită, bronșită, cistită, hepatită, traheită etc. Prin urmare, în limba română actuală, o boală primește, de obicei, un nume terminat în –eală sau în –ită, în funcție de nivelul limbii (popular sau literar) și, de aceea, se poate pune problema găsirii unui nume potrivit și pentru o maladie a pronunției, care este desigur manifestarea exterioară a unei afecțiuni interioare, explicabilă de altfel prin legătura nemijlocită dintre limbă și gîndire.
Astfel, împotriva opiniei argumentate a specialiștilor, colaboratori apropiați și profitori ai guvernării totalitare, au decis, în 1993, schimbări în scrierea limbii române, încît sunetul [î] să se scrie într-un fel în interiorul cuvintelor și altfel la marginile cuvintelor și să se scrie sunt, în loc de sînt. Apoi, prin demagogie, prin relații și prin dictat, aceste inovații aberante, care au transformat ortografia românească în cacografie, au fost introduse în învățămînt și au fost adoptate de o parte din mass-media.
Grafia sunt în loc de sînt a atras însă la o serie de persoane și pronunția [sunt], dar, prin pronunțiile sunt, suntem, sunteți, se comit mai multe erori care privesc deopotrivă limba română ca limbă istorică și ca limbă literară, consecventă și fidelă propriei deveniri. Din punctul de vedere al limbii istorice, latinescul sintunt nu se poate regăsi decît în forma sînt, pe baza căreia s-a reconstruit paradigma de indicativ prezent a verbului a fi. De aceea, norma dată de tradiția limbii admite numai formele sînt, sîntem, sînteți, iar, din punctul de vedere al limbii scrise, aceleași forme au fost folosite neîntrerupt pînă astăzi. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea însă, prin ortografiile etimologizante, au început să fie folosite și grafiile sunt, suntem, sunteți, dar, fiind vorba de scriere etimologizantă, pronunția rămînea sînt, sîntem, sînteți, și numai cei rămași la nivelul minimei alfabetizări urmau grafia în pronunție, fără a ține cont de regulile de citire.
De aici s-a ajuns la pronunțiile unora dintre băbuțele și moșnegeii interbelici, care, fiind și înaintați în vîrstă, bleștesc sunt, suntem sunteți, și de aici au pornit fariseii lepădării de comunism, cu scopul de a crea ceața diversiunii favorizatoare pentru asigurarea rămînerii în funcții și obținerii de privilegii. Diversioniștii impostori, deghizați în reformatori combatanți ai comunismului, au reușit astfel să atragă sau să inducă în eroare persoane de categorii diferite. Astfel, primii “s-au reformat” foștii și actualii deținători de birouri luxoase pentru stat la taclale și pentru plimbat hîrtii, contra unor salarii enorme. Le-au fost alături, în mod firesc, foștii secretari de partid (de la toate nivelurile) și “profesorii” de socialism științific, deveniți brusc modele de evlavie creștină și “profesori” de religie, cărora li s-au adăugat cohortele mohorîte ale semidocților și oportuniștilor (mulți cuibăriți în învățămînt și în mass-media), al căror mod de a fi este capul plecat (ca să nu-l taie sabia !), avînd convingerea că obediența reprezintă cheia succesului. În sfîrșit, papițoii și coțofenele intelectuale și-au găsit într-o pronunție ciudată emblema distincției, în lipsa posibilității de a asimila ceva distins pe linia ideilor și a valorilor reale, încercînd să convingă prin cîteva forme flexionare stîlcite că au ceea ce nu pot avea: (un minimum de) cultură.
Ne aflăm, prin urmare, în mod evident, în fața unei maladii cu manifestare epidemică, cu specific românesc și cu extindere apreciabilă, căreia este firesc să-i găsim o denumire adecvată, dar căreia, printr-o legitimă generozitate, i-am putea admite chiar două nume, suntită și sunteală, nu numai pentru a satisface ambele registre ale limbii (vechi și neologic), ci și pentru a marca măreția fenomenului. Nu știm însă dacă totuși aceasta va fi la înălțimea inculturii agresive, a lichelismului și a lașității suntiților…
