Trec adesea pe lângă bustul lui Grigore Vieru din Copou, mai rar pe lângă cele ale lui Nichita Stănescu (București) ori Marin Sorescu (Craiova) și încă mă mai întreb dacă bronzu-i aievea și relația cu nemuriții mai poate lua în seamă repere demult „încrestate-n grindă”. Iată-l statuie pe Marin, născut și el, ca sussemnatului, la 19 februarie, zi pe care, în vremea lui ieșeană, o sărbătoream împreună – doi mici și-o bere la crâșma din Copou (devenită între timp onorabil muzeu literar – evident, nicidecum în amintirea trecerii noastre pe-acolo…). După care, mai târziu, amândoi am rămas fără-de zi-mpreună, fiindcă Marin a găsit de cuviință să-și mute nașterea cu zece zile mai târziu, adică pe 29 februarie, aniversând-o, probabil, mai economicos, doar o dată la patru ani (glumă, evident), iar ziua mea nu știu ce gazetă mi-a clintit-o din loc tot cu 10 zile, dar mai devreme, adică pe 9 februarie, și-n bună măsură așa a și rămas, că primesc și azi felicitări antedatate.
Pe vremea amărâtei (și splendidei) noastre studenții ieșene, am primit amândoi ca ajutor câte un palton dăruit de Asociația Studenților. Al meu era prea mic, al lui prea mare, așa că, după ceva purtare, le-am schimbat între noi. Nu mi-a lăsat vreo fărâmă de glorie și noroc în cutele căptușelii: după decembrie 1989, el a ajuns ministru, iar eu, șomer. Firește, și firitiselile aniversare aveau să le oprească, firesc, ministeriatul…
Sumedenie de întâmplări poznașe mi-a prilejuit camaraderia cu Nichita Stănescu, căruia, ca și lui Sorescu, aveam să-i editez câteva dintre cele mai frumoase cărți. De-o șotie sau alta am mai povestit și le-am repovestit, de amintirea altora încă ezit să mă ating. Într-un toast rostit la Chișinău (de data asta n-am fost de față, scriu din amintirile altora), Nichita a lămurit, în câteva vorbe și-n inconfundabilul stil propriu, destinul mamei sale, Tatiana Cereaciukina: „Trăiască Vladimir Ilici Lenin, care a săvârșit Marea Revoluție Socialistă din Octombrie; care revoluție a speriat-o pe maică-mea, rusoaică de viță nobilă, nevoită să fugă în România, unde taică-meu, român, s-a căsătorit cu maică-mea, după care s-a născut Nichita Stănescu. Trăiască Vladimir Ilici Lenin!” Unii au aplaudat, alții au înghețat. Sunt convins că, în fundul sufletului, și rușilor le-a plăcut insolitul toast – mai ales că, oricum, pe Nichita nu se putea supăra niciodată nimeni!
Venit la Iași, Nichita m-a rugat să-l duc „apostolorum” prin Țicăul întomnat și s-a oprit în dreptul unei postate cu bolovani de râu atât de lustruiți de vreme, încât prindeau ca-n oglinjoare sclipirile vișinii din apusul ce incendia dealul Șorogarilor. Bătrâne – mi-a spus – îți dai seama că peste pietrele astea va fi trecut cândva și Eminescu? Acuma-s de mult sub asfalt, ca și arhiva Editurii „Junimea”, rămasă în întregime sub actualul bulevard ieșean al Independenței!…
Mi-s pline cutiile din casă cu poze împreună cu minunatul om de suflet și caracter care a fost Grigore Vieru – și căruia aveam să-i tipăresc întâia lui carte în România, ”Steaua de vineri”, încă în 1978 (a fost și cea dintâi carte tipărită cu alfabetul latin a unui scriitor basarabean). Greu de crezut, dar în anii în care măcelăriile noastre erau goale, Vieru, în splendida sa naivitate poeticească, îmi trimitea, prin feluriți mesageri, câte un plic cu poeme, dar și… un salam uscat de la Chișinău, cu precizarea „jumătate dă-i lui D.R. Popescu” (!). Nu realiza gratuitatea gestului, chiar de foame nu se murea în România; pentru el conta camaraderia în sine și sentimentul că a făcut ceva, oricât de banal și de domestic, pentru amicii de peste Prut.
L-am condus în primul său periplu prin Bucovina. Unde poposeam, constatam că aveam o „coadă” ce se schimba din loc în loc, numai că „băieții cu ochi albaștri”, și ei în admirație, nu ezitau să-i trimită pe furiș, prin ospătari, câte o sticlă „mai specială”. Nu cred că avea microfoane în dop, pur și simplu pot stărui sentimente naționale curate în toate taberele și, la vremea aceea, Basarabia era o lacrimă egal durută, la mare și vinovată distanță de plictisul zilelor noastre…
Grigore înțelegea ura cumplită cu care-i înconjurau confrații rusofoni din Basarabia, dar nu putea nicicum să priceapă de ce scriitori cunoscuți din România (unii chiar de la Iași – M.U. și C. I.) îl tratau prin gazete cu inexplicabilă inimiciție minimizatoare și corozivă. Odată l-am vizitat în spitalul rece și posomorât de la Chișinău. Grigore mă aștepta în fața pavilionului său. Prima întrebare: ”M-ai adus revista?” Păi, chiar mai multe. ”Te-ntreb dacă mi-ai adus-o pe aceea…” Care, Grigore? ”Aceea în care se zice că-s o piedică în calea Unirii… Și că am nedreptățit poporul rus.” Nu știu ce vrei să… ”Ba știi. Ai și revista. Mi-au citit fragmente la telefon amici din Iași, din București.” Ba n-o știu și n-o am. ”O ai. Degeaba mi-o ascunzi. Tot o găsesc. Mi-o aduce cineva diseară. Cu bine!” Și academicianul român Grigore Vieru, o mână de om, însuflețit de o inimă pe cât de dogorâtoare, pe atât de șubredă, pornește să urce cu pași înceți, șovăitori, către salonul său din spitalul cenușiu. Căra după el o pungă de plastic în care zăresc un roman de Rebreanu și patru mere. A doua zi, i-am telefonat. Doctorii nu mi-au îngăduit să-l vorbesc…
Statuile bunilor prieteni Grigore, Nichita și Marin au, pentru mine, desigur, mult mai multe conotații decât cele purtate rece și respectuos cu rezonanța bronzului etern. Ar avea, parcă, și un strop de căldură umană. Cum spunea zicala strămoșească? Are gură și urechi, dar nu știe și nu vorbește. Cine-i? Statuia. Iată, mie multe-mi vorbesc, fiindcă, vorba lui Nichita, ”suntem ceea ce iubim”.
P.S. Agenția de Presă „Moldpres” anunță că zilele de 27-28 martie, când se va marca unirea Basarabiei cu România și Ziua Mondială a Teatrului, vor fi sărbătorite în Basarabia cu două evenimente de sorginte suceveană, Teatrul Național din Iași fiind prezent la Chișinău cu spectacolele „Femeia – câmp de luptă” de Matei Vișniec și „Hardughia” de Mircea Radu Iacoban.
