„Suntem aproapele cuiva, atunci când ne aplecăm asupra sufletului său“

Milostenia este acea exteriorizare în fapte a iubirii față de aproapele, o identificare cu cel aflat în suferință, trăirea intensă a iubirii, pornită dintr-o inimă ce suferă pentru cei care, într-un moment sau în altul, se află în necazuri. Acest sentiment își are izvorul în iubirea față de Dumnezeu, care nu poate fi concepută și înțeleasă fără iubirea aproapelui, milostenia fiind iubirea manifestată concret. Dincolo de ajutorul material ilustrat în faptele milei trupești, există și un ajutor concretizat în faptele milei sufletești, despre care vom vorbi cu pr. asist. dr. Cezar-Paul Hârlăoanu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iași.
Sfinții Părinți ne spun că avem datorii față de trupul, dar și față de sufletul aproapelui nostru. Care este sensul grijii pentru sufletul aproapelui?
În primul rând, trebuie să ne gândim că omul, ca și constituție, este trup și suflet, iar atunci când ne raportăm la persoana de lângă noi, trebuie să purtăm grijă de trupul său, dar și de sufletul său pentru că, după cum ne spune Mântuitorul, „Ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul său?“. De aceea, putem afirma că, din acest punct de vedere, prioritară în relația cu semenul nostru este și grija față de suflet, văzut ca o fărâmă a dumnezeirii prezentă în om.
„Rugăciunea ne implică direct și ne așază într-o comuniune sufletească personală cu aproapele și cu Dumnezeu“
Cum pot fi transpuse faptele milei trupești în fapte ale milei sufletești? Poate fi omul flămând și însetat și de lucrurile sufletești?
Și încă cum! Mântuitorul Iisus Hristos, în predica de pe munte, menționează în rândul fericirilor și pe cei ce flămânzesc și însetează de dreptate. Așadar, în viața umană poate fi vorba și de o altfel de foame și de sete, pe scurt, de dorul după Dumnezeu. Atunci când ne raportăm la faptele trupești, trebuie să știm că ele au în mod obligatoriu și un corespondent în plan duhovnicesc, pentru că toate aceste fapte trebuie să arate apropierea de Dumnezeu. De fiecare dată când Mântuitorul ne îndeamnă la săvârșirea milosteniei față de celălalt, nu ne îndeamnă doar la fapte trupești, ci scopul final este cel de a-l mântui pe aproapele, întrucât nu ne mântuim singuri, ci doar în comuniune cu cel de lângă noi. În Sfânta Scriptură vedem cazul acelui tânăr bogat, care Îl întreabă pe Mântuitorul ce ar trebui să facă pentru a moșteni viața veșnică. În momentul în care tânărul spune că a păzit poruncile din tinerețile lui, Domnul Hristos îl îndeamnă la împărțirea averii către săraci. Această împărțire nu trebuie înțeleasă doar la nivel trupesc, ci mai ales ca apropiere de cel sărac. Un alt exemplu pentru ceea ce doresc să menționez se găsește în pilda samarineanului milostiv, unde vedem că primul gest al samarineanului este de a se apleca asupra celui căzut între tâlhari. Acesta este primul act de milostenie pe care-l face samariteanul pentru omul oarecare de lângă drum, toate celelalte lucruri ulterioare avându-și punctul de plecare în această aplecare asupra străinului. Așadar, suntem aproapele cuiva doar în momentul în care ne aplecăm asupra sufletului său.
Cum putem îmbrăca un suflet și cât de importantă este rugăciunea pentru aproapele?
Un suflet îl putem îmbrăca prin rugăciune, pentru că sufletul nu suferă nici de frig, nici de foame, nici nu are nevoie de odihnă, ci tot ceea ce are nevoie poate găsi în rugăciune. Atunci când un om se roagă, prin intrarea în convorbire cu Dumnezeu, el părăsește timpul profan al lumii înconjurătoare și intră cumva în timpul și în odihna lui Dumnezeu. În mod firesc, aproapele are nevoie de rugăciunea noastră, iar Dumnezeu nu lasă nerăsplătit acest efort. Te rogi pentru cineva pentru că știi și simți că are nevoie de rugăciune sau el însuși nu se poate ruga, din diverse motive. Rugăciunea aceasta ne implică direct și ne așază într-o comuniune sufletească personală cu aproapele și cu Dumnezeu. Așa cum s-a întâmplat în cazul slăbănogului adus la Mântuitorul de prietenii săi, un simplu gest sau efort se poate transforma într-o rugăciune.
Dacă faptele milei trupești se pot împlini oricând, considerați că pentru faptele milei sufletești este nevoie de o pregătire și de o anumită stare duhovnicească?
Așa cum faptele milei trupești se pot împlini când cel de lângă noi are nevoie, în același mod și faptele milei sufletești se pot împlini în orice moment. Modul în care ne apropiem de ceilalți nu ne cere decât pregătirea permanentă la nivel personal deoarece aceste fapte ne ajută și în creșterea noastră interioară, pentru mântuirea proprie și pentru relaționarea cu Dumnezeu. Degeaba ne pregătim să oferim un răspuns aproapelui nostru, dacă nu îl oferim la momentul oportun. De multe ori însă, mila sufletească nu presupune neapărat o mișcare fizică spre celălalt. Simplul fapt de a asculta pe cineva ne poate așeza din punct de vedere duhovnicesc mai aproape de semeni decât dacă i-am spune o mie de cuvinte.
„Dacă nu iubești pe cineva, atunci nu-i dorești mântuirea“
Cum ne ferim să-l judecăm pe aproapele, având în vedere că noi trebuie să hotărâm pe cine îndreptăm?
Judecata aproapelui este o problemă a societății în care trăim pentru că e foarte dificil să te abții să-l judeci pe cel de lângă tine. Noi nu ne putem face că nu vedem greșelile aproapelui, dar aici intervine capacitatea fiecăruia de a discerne în momentul respectiv. Văd păcatul cuiva, dar nu pentru a-l judeca, ci pentru a-mi fi un exemplu că și eu, la rândul meu, pot cădea în același păcat. În momentul în care am conștientizat greșeala pe care o face aproapele meu, trebuie să mă mișc spre el și să relaționez cu el, cu scopul de a-l mântui. Exemplul desăvârșit îl găsim în persoana Mântuitorului Hristos, Care mereu a relaționat cu păcătoșii cu scopul de a-i îndrepta. Domnul Hristos relaționează cu precădere cu vameșii și cu femeile desfrânate, care erau excluși de către farisei de la planul de mântuire. Or, Mântuitorul vine în lume și să ne arate cum să ne comportăm cu aceste categorii sociale, cum să relaționezi cu cel păcătos fără a-l judeca: cu dragoste. Pentru că dacă nu iubești pe cineva, atunci nu-i dorești mântuirea.
Care trebuie să fie raportul dintre cuvânt și faptă: să vorbim tuturor sau să-i lăsăm să vadă faptele noastre?
Trebuie să vorbim, lăsând să se vadă faptele noastre. Sfântul Apostol Pavel, atunci când se raportează la propovăduire, se întreabă retoric: „Cum vor crede, dacă nu au auzit? Cum vor auzi, dacă nu li s-a propovăduit?“. Cuvântul Întrupat, Hristos Domnul, trebuie propovăduit prin cuvânt și transmis mai departe. În același timp, Scriptura ne arată importanța conformării vieții cu ceea ce transmitem prin cuvânt: Așa să lumineze faptele voastre înaintea oamenilor, încât văzându-le, să creadă! Important e ca ceea ce mărturisim despre Dumnezeu să apară ca o propovăduire și prin propria viață. Mântuitorul nu le spune niciodată fariseilor că ceea ce ei învățau ar fi greșit, dar raportarea la Lege era greșită și aplicarea acesteia în propria lor viață. Așadar, este foarte important ca între faptă și cuvânt să existe o puternică legătură și o strânsă corelare.
(Mihai PARFENI)