Sunt fericit…

… și habar n-aveam! Aflu din gazete că oamenii cu vârste între 65 și 79 de ani sunt cei mai fericiți – după cum arată studiul realizat de Oficiul pentru statistici din Marea Britanie (ONS). Cei aflați între 45 și 59 de ani par aplecați mai degrabă spre melancolie, dar, „după pensionare lucrurile par să se stabilizeze. Cea mai fericită grupă de vârstă este cea a persoanelor care au între 65 și 79 de ani”. Măi, să fie! Vârsta aș avea-o, fericirea, unde-i „s-o pipăi și să urlu, este”? Nu cumva trăim într-o epocă în care a fi fericit a devenit aproape o îndatorire cetățenească? Parcă mai degrabă i-aș da dreptate lui Teodor Mazilu: „Fericirea este mai mult o temă de conversație decât o realitate palpabilă.” La urma urmei, n-ar fi vorba decât despre o stare mentală de bine, teribil de fluctuantă de la individ la individ: unul e fericit dacă mănâncă șase mici, altul doar dacă-și cumpără vilă pe Coasta de Azur. Și atunci, cum comensurăm?
Culmea este că depresia, prin care se poate înțelege negarea stării de fericire, nu proliferează în țările sărace, cu locuitorii cei mai amărâți; dimpotrivă, incidența ei a crescut și continuă să crească în state bine chivernisite precum Anglia și Germania! De unde și interesul pentru cercetarea raportului dintre material și spiritual în ecuația fericirii. Simion Bărnuțiu credea că fericirea nu se poate dobândi fără cultură. Aș! Ce facem cu cei săraci cu duhul? Realitatea ce ne înconjoară demonstrează că, în concepția generală, opulența mârlănească a îmbogățiților de război (am mai spus-o: este vorba de războiul românilor cu sărăcia) consideră doar paraua șperaclul capabil să deschidă ușa împărătească către fericirea fericirilor în veac de veac, amin. Românului de rând, alegătorului adică, îi este, cel puțin deocamdată, întredeschisă doar ușița de serviciu către etapa mulțumirii, premergătoare a fericirii precum era considerat socialismul etapă a construirii utopicul comunism.
Stând strâmb și cugetând drept, hai să cutezăm a ne pune cinstit întrebarea cum e cu mulțumirea (că până la fericire, cale lungă): trăim mai prost sau trăim mai bine? Comparația de bază făcându-se, desigur, cu perioada ceaușistă, etalon pentru un „ieri” și detestat, și, culmea, încă regretat! Cum suntem plângăcioși și alarmiști din fire, primul impuls ne face să declarăm că, azi, în România, se trăiește mai prost. Ceea ce, desigur, este o aberație. Oricât de afectată ar fi analiza obiectivă de ecourile tinereții noastre pierdute, de unde și reflexul întoarcerii privirii cu îngăduință către „a fost odată”, trebuie să recunoaștem că traiul cel de toate zilele al românului nu-i nicidecum mai sărac decât era cândva. O fi mai stresat, mai solicitant, mai nesigur, dar, oricum, este suficient să vezi străzile potopite de limuzine și orașele năpădite de vile pentru a concluziona că nivelul general de trai s-a ridicat sensibil – poate nefiresc și-n pofida posibilităților reale ale țării, dar asta-i altceva.
Întrebarea este cât de… general poate fi acest „nivel general”. Cum se știe, dacă eu mănânc doi pui și vecinul meu nici unul, statistica va constata că s-a consumat un pui pe cap de locuitor – chiar dacă bietul vecin doar a înghițit în sec. Așa că răspunsul corect ar fi mai degrabă acela că mulți o duc prea bine, câțiva o duc binișor, iar polarizarea brutală din ultimii ani a dus sub abscisa traiului decent sumedenie de români deveniți, astfel, permeabili la efluvii nostalgice, expuși resentimentelor și senzației de cronică frustrare. Vă mai amintiți descrierea petrecerii îngrozitor de nesimțite pe care miliardarul C.B. (cu avere furată – între timp, onorabilul a ajuns pușcăriaș la Poarta Albă) a dat-o la Sinaia cu prilejul împlinirii vârstei de 39 de ani? N-a mai așteptat fericirea de după 65! Distracția a costat, în total, cât leafa pe o lună a 2.000 de funcționari publici! Nu-i așa că se trăiește bine în România și fericirea șiroiește pe toate drumurile? Eu unul, îmi fac cruce: n-aș avea nimic împotrivă dacă C.B. ar fi un artist celebru, un fotbalist de națională, așa șontoroagă cum e ea, un inventator de notorietate, un scriitor de talie mondială ori, barem, un fericit moștenitor al bunicii din Canada, un creator de marcă în cibernetică – mă rog, orice i-ar da dreptul să riposteze că averea ce-o azvârle pe stridii, artificii și maneliști i se cuvine, fiind produs al propriei sale valori, ilustrată cu strălucire într-un domeniu oarecare. Dar nu-i vorba decât despre aceleași hoțomănii și învârteli patronate de partide (oricare, că toate-s la fel) și că banii lui sunt, de fapt, banii noștri. Menander spunea, acum două milenii: „Nici un om drept nu se îmbogățește iute”.
Noi, fiind, în sfârșit, liberi… nu mai spunem nimic și-i credem pe cercetătorii britanici precum că fi-vom fericiți după 65 de ani. Până la 65, scapă cine poate, iar după 79, Domnul cu mila!