Șumudică, acest del Bosque al Astrei

Dintotdeauna în fotbalul nostru, la fel ca oriunde în lume, pe lângă marea masă de truditori onești, au existat și personaje excepționale. Dincolo de realizările strict profesionale, aceste ființe deosebite au intrat în istoria „fenomenului” prin atitudine, prin niște ziceri deosebite, prin tot ceea ce definește personalitatea individului. Nume precum Cornel Dinu, Titi Teașcă, Florin Halagian, Traian Tomescu vor fi mereu evocate, iar din ei se va cita oricând vrem să ne amintim că sportul, în acest caz fotbalul, e și o chestiune de spirit. Sigur că nu se poate pune semnul egalității între aceștia, unii având mai multă, alții mai puțină școală, unii practicând genul de umor intelectualizat, alții de-a dreptul grobian, dar oricum demonstrând o ascuțime a spiritului cu mult peste medie. Printre aceștia și-a făcut loc, aș zice cu demnitate, numitul Șumudică, însuși numele său părând izvorât din scrierile marelui maestru al umorului, Caragiale. Domnul Marius Șumudică n-a fost un fotbalist nemaipomenit. Și nici ca antrenor nu a rupt gura târgului până să ajungă la Astra. Aici, însă, a dat marea lovitură, câștigând titlul, trecând de două ori în preliminariile europene de aceeași echipă englezească, West Ham United, ba ajungând și în etapele superioare ale Europa League, alea de primăvară, după mulți ani în care echipele românești mureau în pragul iernii sau și mai rău, încă din preliminarii. Performanțele sale însă au fost taxate mai degrabă cu ură decât cu admirație, fiind și eliminat de mai multe ori de pe teren, și suspendat în câteva rânduri, și amendat mai mult și mai des decât oricine. La toate astea, Șumudică a răspuns cu un umor absolut halucinant și adesea inexplicabil, ceea ce i s-a tot întâmplat fiind mai degrabă prilej de sinucidere decât pretext pentru glume. Ultima, și cea mai groasă dintre pățanii, aceea de a fi amendat cu 40.000 de euro fiindcă și-ar fi înjurat adversarii în propriul vestiar, întrece tot ce am întâlnit până acum în fotbalul nostru. Banda de porci care i-au clocit mizeria asta, în moț cu patronul penal și terminând cu foștii colegi de fotbal deveniți slugile ăstuia, merită tratată nu cu glume, ci cu un sictir cât se poate de apăsat. Nu cunosc decât un singur caz mai al dracului: Vicente del Bosque, care după ce a câștigat cu Real Madrid, în 2003, Champions’ League, a fost dat afară. De fapt, nu-i mai al dracului, că pe del Bosque nu l-a amendat nimeni atunci.