Sula lui Iliescu și Souliko a lui Stalin

Membrii guvernului au activitate. Mintea lor mereu lucrează. Fără astâmpăr. Ne bucurăm. Așa îi vrem, de aceea îi plătim cu leafă de lege. De aia închidem ochii când fură. Ca să le vină idei. Clocite bine, ideile lor ne ajută să facem pași înainte. Acesta e progresul.
Actualul ministru al Culturii, Gigel Știrbu, nu stă nici el scărpinându-se la cuc și la ouțe. Nu-i o săptămână de când a lansat anunțul că va propune premierului înființarea unui „Muzeu al ororilor comunismului”. În București. Doar locația nu este încă fixată. Se vorbește de Palatul Parlamentului, unde deja funcționează „Muzeul național de artă contemporană”. Dar nu-i încă nimic sigur.
Inițiativă lui Gigel nu orbecăie în întuneric. Ea are deja un public țintă, stabilit cu claritate. Este adresată îndeosebi tinerei generații, care trebuie să afle cât de tulburi au fost apele în care s-a scăldat țara noastră, vreme de aproape 50 de ani.
Tinerii trebuie să cunoască tot ce-a ținut de comunism, tocmai pentru a ști ce să evite pe viitor: oribilitatea temnițelor, intransigența cenzurii, supliciile totalitarismului, cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu. Economia planificată, cooperativizarea agriculturii, suprimarea libertății de circulație, independența energetică. Viața oamenilor, axată pe cei trei mari „F”. Frică, Foame, Frig.
Inițiativa lui Gigel l-ar face mândru pe orice Gigel. Ea e bună, e chiar foarte bună, numai că nu prea are rost. Deoarece, vorbind în sens larg, întreaga noastră țară e un muzeu al comunismului. Ea e produsul unui exponat de muzeu. Căci în vitrină îl avem, la loc de cinste, pe-un președinte al României, pregătit la școlile Uniunii Sovietice. Ion Iliescu. Cel care a ținut țara pe loc, atâția și atâția ani. Amintiți-vă numai de Sidex Galați, combinat cu care bugetul țării a cheltuit, vreme de ani buni, câte un milion de dolari pe zi, în loc să-l scoată imediat la vânzare. Sau de Regia Huilei din Valea Jiului. Când era luat la întrebări, Iliescu se plângea că „i se bagă sula în coaste”.
Apropo de „sulă”. Cântecul preferat al lui Stalin era „Souliko”. Un nume de fată. Asta așa, fără vreo legătură.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.