Muzica este prima artă care prilejuiește întâlnirea între umanism și matematică. Prin melos, fluiditatea sentimentului intersectează rigoarea aritmeticii, iar tulburarea inimii e străpunsă de inteligența unei simple sonorități.
În care sector al muzicii vom încadra însă melodia clopotelor bisericești? Psalmodia stranei sau polifonia corului sunt îndeobște pregătite de recitalul discret al clopotului și al toacei. Cele două instrumente de percuție își asumă rolul propedeutic: ele binevestesc, cheamă și adună credincioșii în fața altarului. Estetica Ortodoxiei le acordă o funcție liturgică bine cunoscută. La țară însă, clopotele marchează atât riturile de trecere (vizita unui mitropolit, botezul într-o familie sau moartea unui credincios), cât și amenințarea naturii (furtuna, incendiile, molima).
Stări sufletești pe care doar clopotele știu să le exprime
În orașele unei modernități babilonice, stridența soneriilor, a sirenelor și a claxoanelor a înlocuit funcția hieratică și contemplativă deținută de clopote. Minunata întâlnire cu muzica tălăngilor e posibilă doar într-un mediu sătesc sau mănăstiresc, departe de zgomotul toxic al cetății. O extraordinară descoperire în acest sens ne oferă clopotele Bucovinei.
Sunt stări sufletești pe care doar clopotele știu să le exprime. În miez de iarnă, la Putna, poți să auzi glasuri metalice grave și clinchete deschise, amplificate prin efectul de pâlnie al locului. Intervine apoi toaca de lemn, demonstrând virtutea călugărească printr-o cadență perfect masculină. La Voroneț clopotele sunt bisilabice: poți oricând asocia rostirea „Ștefan-Vodă” peste sunetele vesele ale clopotniței. La Probota ai notele înalte care punctează insistent fundalul creat de vuietul larg și adânc. Urmează apoi Arbore, Sucevița sau Pătrăuți – fiecare cu o partitură distinctă prin ritm și intensitate. Turlele răsună acolo unde credința e vie, iar inimile jelesc sau cântă.
Pentru profani, nu este nevoie să dibuiască o structură muzicală pentru a sesiza efectul purificator al tălăngii asupra sufletului omenesc. Unda melancoliei, durerea pierderii unor prieteni dragi, vibrația angelică a bucuriilor cerești, gândul la veșnicie împreunat cu sentimentul nevredniciei proprii – toate aceste stări ies la iveală prin harul bisericilor bucovinene. Unele clopote par să bolească împreună cu pământenii, în timp ce altele îți trezesc inima cu toată prospețimea iradiantă a copilăriei. Sunt turle care vestesc în depărtări trăinicia tradiției pravoslavnice, după cum există clopoței miniaturali, gata să marcheze taina euharistică (clopotul fiind un potir inversat, dar fără limbă).
Arta clopotelor este ecumenică
Meșteșug de-o impresionantă vechime, arta clopotarilor duce undeva spre Italia secolului IV. Calitatea timbrului și armonia țin de excelența aliajului metalic sau de precizia procedeului de turnare a limbii și a cupei. Aici, metalurgia pariază pe dialogul dintre matematică, spirit contemplativ și artă. Decisivă este, ca și pentru tânărul clopotar din filmul „Andrei Rubliov” (sub regia lui A. Tarkovsky), relația meșteșugarului cu pământul – locul unde se toarnă și se răcește materia primă.
Există, desigur, mai multe feluri de-a trage clopotele în duminici sau sărbători. În vechime, clopotarul influența atacul și intensitatea sunetelor – o posibilitate anulată prin automatizarea electronică a clopotniței.
Și o ultimă observație: arta clopotelor este ecumenică, depășind toate frontierele geografice sau confesionale, așa cum însăși Bucovina are vocația sintezei istorice, sprijinindu-se pe o dublă ereditate: Răsăritul credinței ortodoxe și Occidentul administrației austriece. În Bucovina, tradiția continuă printre sunete de toacă, clopot și biruință.
Mihail Neamțu, sursa: Ziarul Lumina
