Sufletul rus

Sintagma „sufletul rus” a inventat-o, la mijlocul secolului XIX, un… ucrainean, Gogol, autorul romanului „Suflete moarte”, și l-a preocupat statornic pe Dostoievski, care considera că principala necesitate spirituală a poporului rus este nevoia de suferință, citită în cheia creștin-ortodoxă a răstignirii, a suferinței pentru ceilalți, printre caracteristicile esențiale ale sufletului rus numărându-se și compasiunea. Ori ceva s-a răsucit adânc și brutal la 1800, ori diagnozele marilor spirite din veacurile trecute n-au fost corecte: după atacarea Ucrainei este și mai limpede că, dimpotrivă, rușii și Rusia provoacă total nemotivat enorme suferințe întregii Europei și destabilizează dramatic mapamondul. Da, se arată a fi reală nevoia rușilor de suferință, numai că… a altora! (Dughin, ideologul lui Putin: „Patria Rusiei este războiul”). Cât despre compasiune…
O formulă care să sintetizeze atât caratele, cât și și tarele sufletului rus se încearcă a fi propusă în romanul „Serghei Esenin așa cum a fost”, pe care l-am găsit acum vreo 30 de ani la un anticariat. Mi-am amintit cu greu numele autorului (Mariengoff), dar n-am cum să-l uit pe acela al traducătorului: regretatul Emil Iordache. Se întâmpla imediat după 1989. În anii aceia de efervescență mai mult sau mai puțin revoluționară era la modă demonizarea rușilor – aflată cumva în actualitate și acum. N-o să uit scena petrecută prin holurile Teatrului Național, când o universitară de la catedra de rusă chirăia protestând la adresa prezenței lui Cehov în repertoriul Naționalului: „S-o mai terminăm cu rușii ăștia!”
Pentru tragedia Ucrainei este vinovat doar Putin sau întreg poporul rus? Întrebarea s-a pus și în cazul lui Hitler, iar răspunsul a culpabilizat egal și nația germană: poporul își are conducătorii pe care-i votează și-i merită. Mariengoff crede că poezia lui Esenin, care a răsunat ca un țipăt și a fascinat fără egal în epocă, ar fi purtătoare a chintesenței sufletului rus. Iată cum s-ar vrea definit… indefinibilul: un complicat și amalgamat zăcământ de singurătate, disperare, nădejde, generozitate, egoism, măreție, nimicnicie, dramatism, comicărie, mizerie materială și reală altitudine spirituală (complicat; aici pare a se cuveni un update care să aducă necesara distincție între perioade și epoci, deși chimia sufletului unui neam nu-și modifica niciodată valențele).
După sinuciderea poetului s-a încercat atașarea (ca să nu spun înjugarea) postumă a lui Esenin la carul „noii literaturi bolșevice” – tot așa cum, păstrând proporțiile, Eminescu era declarat cândva precursor la ideologiei marxiste. Astfel (și complet fals) l-a perceput și occidentul, unde, dacă nu era etichetat drept „poet bolșevic”, apărea în poze pe coperțile marilor reviste ilustrate împreună cu Isadora Duncan sub legenda „Isadora și amorul ei, un tânăr poet rus”. Nici nu i se pomenea numele: conta doar faima marii balerine aduse de Lunacearski să patroneze școli de balet în „noua Rusie”. Totdeauna, relația era univocă: femeia iubea, Esenin era iubit. Și-atât. Radia prea mult farmec, așa că i se îngăduia orice.
Călător prin Europa și America (pe banii Isadorei), poetul dezrădăcinat constata că acolo „păsărelele stau doar unde li se dă voie” și „chiar dacă noi suntem săraci, chiar dacă la noi e foamete, frig și canibalism, avem în schimb suflet.” Pentru a concluziona: „ce să căutăm noi aici, cu poezia noastră neobrăzată?” Văzută ca întoarcere la liman, revenirea în Rusia l-a cufundat în știutele băi de adulație și popularitate, deși începea să se lungească lista scriitorilor al căror nume a trebuit însoțit în notele de subsol ale cărții cu precizarea „împușcat”.
Esenin a scăpat și de gulag, și de glonțul de la Lubianka, dar avea să-l răpună înecarea în blestemata vodcă ce i-a adus până la urmă internarea în ospiciu. Dacă și-ar fi orânduit viața potrivit canoanelor onorabilității, probabil că n-ar mai fi existat nici poemul „Moscova cârciumăreasă”, nici șarmul atât de aparte al întregii sale opere. A beneficiat de tot ce-și putea dori un rus în acele crâncene vremi: impunitate, faimă, iubirea supusă a femeilor, recunoaștere națională și internațională, o anume bunăstare căreia tot el îi dădea cu piciorul, prietenii statornice, urmași ignorați (refuza să-și vadă copilul!); ce l-a împins la sinucidere?
Mariengof încearcă să explice inexplicabilul într-un capitol chiar astfel intitulat: „de ce s-a sinucis Esenin?” Nu izbutește, fiindcă în ecuație se implică necunoscuta abisalului suflet rus: „Să mori în viață nu-i o noutate / Desigur, și-a trăi nu-i ceva nou”. Galia, ultima lui soție, s-a împușcat pe mormântul lui Esenin. Alte femei, necunoscute, au găsit de cuviință că viața lor și viața în general și-a pierdut rosturile odată cu dispariția lui Serghei – s-au sinucis și ele. Isadora a murit decapitată de fularul agățat în roata automobilului decapotabil. Crâncene povești de viață și de moarte țesute în preajma poetului damnat Serghei Esenin!
Ăsta să fie sufletul rus? Cartea este presărată cu crâmpeie din neliniștita creație poetică eseniniană. De remarcat: dintre toate traducerile, de departe cea mai izbutită este a lui George Lesnea:
„Râde pân-la lacrimi clopoțelul…”