„Nu vreau să intru în sufletul omului” este o expresie în care sufletul nu este înțeles ca un corp, ci mai degrabă ca o undă. Sau mai bine spus, ca un câmp. Sufletul ar fi acea arie, acel loc geometric cu care poți interfera prin apropiere, pe care îl poți bruia din reavoință sau din neatenție.
Dincolo de acestea, “sufletul omului” nu îmi pare ca un dat din naștere, ca o opțiune default pre-instalată, ci mai degrabă ca un mit frumos – în cel mai rău caz sau ca o permanentă creație – în cel mai bun caz.
În ultimul caz – cel mai bun, existența propriului suflet este o continuă provocare cotidiană.
Sufletul este ceea ce construim după ce realizăm că nimic nu are un sens gata preparat. Sufletul ar fi ceea ce apare după ce am demolat toate prejudecățile fabricate și toate reziduurile pe care societatea și le depozitează în fața privirii noastre.
O altă observație ar fi aceea că sufletul apare când sunt implicați mai mulți oameni. Începem să existăm ca persoane atunci când suntem priviți de alte persoane. Este nevoie de un Noi pentru legitimarea prezenței unui Eu.
Sufletul este rezultatul unui act de dăruire.
Atunci când omul se privește pe sine dincolo de nevoile imediate, atunci apare sufletul.
Atunci când dorim ceva mai presus de noi înșine, atunci apare sufletul.
Sufletul ar fi rezultatul unei împărțiri care înmulțește. Dragostea este o distribuire de emoții, care împărtășite, nu se împuținează, ci cresc în intensitate.
Sufletul meu este povestea ta, la fel cum sufletul tău îmi spune povestea mea.
Sufletul este povestea regăsirii a două mâini.
Sufletul apare într-o poveste de dragoste și dispare într-un scenariu de ură.
Omul apare, se dobândește pe sine doar într-un scenariu de dăruire.
(Adrian CIUBOTARU)
