SUFLETE

Minte de găină, creier de porumbel, proastă ca o gâscă – oare nu suntem nedrepți când gratulăm aripatele cu tot soiul de invective infamante?
Am primit, prin internet, un clip senzațional. Cu adevărat incredibil! O păsăruică de pe malul râului, nu mai mare decât un guguștiuc și-nzestrată cu ditamai ciocul, găsește o bucată de pâine. Ce credeți că face cu ea? O aduce pe puntea de scânduri ce traversează apa și-o mărunțește cu grijă. După care – veți spune – începe s-o înfulece. Nu! Ia o fărâmitură în cioc și-o azvârle în apă. Peștișorii o culeg imediat. Aruncă alta. Deveniți încrezători, peștii înoată la suprafață, cu boticurile afară. Pasărea aruncă a treia fărâmitură și, haț, înșfacă peștișorul!! Operatorul a revenit pe malul apei, urmărind toată săptămâna clonțata cea neagră. Când pasărea nu găsește pâine (rămasă de la prânzul pescarilor) vânează insecte: cosași, gândaci, tăuni. Îi amețește c-o lovitură de cioc, dar nu-i răpune de tot, ca să se mai zbată cât de cât. După care îi aruncă în apă și așteaptă; rar se-ntâmplă să nu-și valorifice însutit investiția!
O altă aripată, din familia corbilor, este filmată când, cu un bețișor prins în cioc, scormonește într-o adâncitură a trunchiului căzut și putrezit. Acolo, probabil, sălășluiește o larvă puhavă, numai bună de trecut în meniul micului dejun. N-ar avea cum s-o scoată cu bețigașul făr-de cârlig în vârf și nici nu mizează pe astfel de rezolvare; în locul mecanicii deficitare, utilizează arma psihologică. Zgândărind și tot zgândărind, izbutește să irite larva, care se apără mușcând bățul cu cleștii mandibulei. Când o simte agățată, corbul trage afară bețișorul, cu larvă cu tot! Ei, cum să mai spui, în batjocură, „minte de pasăre”? …
Câinele unui vecin (am mai scris despre Bobi) a fost exilat de două ori la zeci de kilometri de casă și legat la gardul unei stâne (făcea boroboațe la domiciliu, băgând în boale trecătorii). A rupt funia și, de două ori la rând, s-a întors, după ce a „vâslit” câte două săptămâni în căutarea casei! Cum de-a luat-o încoace și nu în altă parte? Cum de-a izbutit să traverseze întreg Iașul?
Am doi motani care, când intră un străin în casă, se refugiază tocmai în capătul scării ce duce la pod. Și asta fiindcă au rămas cu neplăcute amintiri de la vizita veterinarului care, după lupte grele, a izbutit să le facă injecții și să le dea pastile. Acum, orice musafir e-un prezumtiv veterinar, dar spaima funcționează numai față de bărbați necunoscuți. Partea femeiască nu le stârnește nici o reacție, torc și se gudură fără umbra vreunei bănuieli! Știu ei ce știu!
Într-un brad din curte am cuib de grauri (dacă n-or fi mai multe, după cât găinaț curăț de pe alee…) Când dau drumul pisicilor afară, graurii încep să imite lătratul câinilor (!) și-o fac atât de bine, încât motănimea intră la idei, zbârlindu-și cozile și cătând temătoare dincotro vine amenințarea eternului inamic. Se dumiresc repede: hămăiturile s-aud din copaci, câinii nu trăiesc în brazi, deci, alarmă falsă. Pas de voie!…
Viața animală ce ne înconjoară e-un miracol de care omul, în egoismul său funciar, n-o să aibă parte în veci. Zilnic, pe glob dispar nu știu câte zeci de specii, în special insecte, dar și ele fac parte dintr-un lanț al condiționărilor, iar o verigă lipsă e-o știrbitură cu cine știe ce efecte în cu totul altă parte. Încet, încet, adoptăm, fără să ne dăm seama, soluția Noe, îngrămădind în grădini zoologice și-n rezervații făpturile amenințate cu dispariția. Noe le ferea de potop, noi, le ferim… de noi. Ne comportăm față de celelalte viețuitoare cu superioritate tâmpă, întemeiată pe jocul util (mie) – inutil: păstrez, cultiv și ocrotesc doar ceea ce-mi folosește. N-avem cum adopta, în Balcani, conduita instituțiilor engleze de ocrotire a animalelor, fiindcă ne despart veacuri de mentalitatea insularilor, capabili să declanșeze adevărate desfășurări de forțe numai pentru că un rățoi sălbatic și-a agățat piciorul într-un cârlig pescăresc. Așa că rămânem aproape de extrema cealaltă: nepăsare și-atât…