Suflet cu riduri

Covoarele se scutură cel mai bine de Paști și de Crăciun; prietenii se scutură ideal la întoarcerea lor din Occident.
Așa l-am scuturat, deunăzi, pe-un prieten, adresându-i clasica întrebare:
– Și ce te-a dat gata cel mai tare și mai tare pe-acolo, prin lumea aia civilizată: autostrăzile, curățenia, politețea – care, dacă ne gândim bine, tot o formă de curățenie este – sau prețul la cotletele de porc?
Prietenul mi-a răspuns greu, trezit parcă dintr-o lungă anestezie, oftând și stingându-și o țigară imaginară, într-o scrumieră imaginară, de porțelan:
– O să râzi, dar nici autostrăzile, nici curățenia, nici politețea… Cel mai tare și mai tare m-au impresionat stațiunile turistice, pline ochi, în extrasezon, cu pensionari. Lângă zdrențele mării ori pe platourile umblate de ozon, bătrânii lumii civilizate își clătesc, în tihnă, amintirile, una câte una, apoi le întind la uscat.
– Ascultă-mă, în alte locuri, bătrânii sunt respectați, nu ca aicișa. A-i respecta pe bătrâni e-o formă de sănătate morală a unei țări. Notează asta undeva.
Am notat. De unde se deduce că a nu-i respecta e-o formă de boală morală unei țări. Oare cu ce leacuri s-or fi tratând? Cu tratament naturist?
*
Câți bătrâni de-ai României își pot permite, după zeci de ani munciți în amar, o vacanță chiar în Borsecul cel mai părăginit?
Poate doar Oliviu Gherman sau Mițura Arghezi, pensionari activi de vârsta a treia, pentru că nu există a patra. Sau poate pensionarii securiști.
Și apropo de pensionara Mițura: ce se mai răsucește în mormânt bietul său tată, Tudor Arghezi, nefericit rege al pamfletului! Cum l-au mai ajuns blestemele brătienilor și hohenzolernilor, pe care amarnic i-a mai spurcat, cu pana înmuiată într-un venin, în general de bună calitate!
Grea pedeapsă cu o asemenea fiică. Peremista Mițura Arghezi și-a amenajat exterior bătrânețile, făcând vraiște posteritatea tatălui său. Habar n-are, biata de ea, cât prețuiește o posteritate!
*
Riduri, adânci ca niște cicatrice, brăzdează fața și viața pensionarilor din țara noastră. Ei trăiesc în tăcere, și tot în tăcere mor, târându-și pe lumea cealaltă sacoșica din plastic, plină cu astm, reumatism, parkinson și un zâmbet care-a uitat la ce se folosește.
Stațiune de odihnă? Ce le trebuie lor stațiune de odihnă? Să zică un mersi – mare cât un bogdaproste – pentru favoarea de a-și cheltui pensia pentru trei roșii și câteva grăunțe de medicamente. Hodorogi obraznici!
I-auzi la ei! Să nu le rupi urechile? Unde se trezesc? Asta-i olandă, ungarie, germanie, letonie sau (să ne ridicăm în picioare, pe acordurile imnului de stat!) scumpa noastră Românie, plai de dor, colț de rai etc, țara unde avem onoarea să ascultăm Miorița și să ne plătim impozitele, inclusiv cele sufletești?
*
Dac-aș fi Fătul ăla Paranormal de care vorbește povestea, aș confisca întreaga suferință a pensionarilor din România și aș repartiza-o îmbucățită la Guvern, Președinție și Parlament, pe bază de curriculum vitae, talon de pensie și trei scrisori de recomandare.