La așa fotbal, așa finală. La așa finală, așa gol decisiv. Spre deosebire de Becali, Olăroiu a avut măcar decența să nu țopăie, mărginindu-se să-i comunice pipereanului că a fost autogol, adică un fel de “hai să nu ne dăm mai rotunzi decât suntem, bine c-am găsit alții mai proști ca noi”. La execuția hilară a lui Bărboianu sigur a mai fost cineva care a sărit până în tavan. Unu’, Mititelu! Oricum, chiar și așa, Dinamo a primit ce merita, mai ales după laudele deșănțate ale lui Borcea în urma victoriilor mincinoase din campionat. Andone a etalat o echipă incapabilă să se apropie prin combinații de poarta adversă. Nu se poate sta mereu la mila norocului sau la o execuție a lui Torje. Dincolo, Olăroiu a regizat o piesă mai amplă. La partea din iarbă a fost suficient să renunțe la formula celor doi eterni închizători. La jocul de imagine și-a întins plasa de siguranță, afișându-se în tribună, la distanță de un eventual eșec. Toată lumea ar fi spus, și pe bună dreptate, că n-are cum să repare Olăroiu în câteva etape ce-a stricat Gigi Becali în ani. În schimb, acum, suflarea stelistă îl canonizează. A jucat la două capete, în cel mai rău caz i se returna miza, ca la pariuri, dar i-a ieșit varianta câștigătoare. Bineînțeles că nu mai rămâne, e un tip suficient de deștept ca să vadă dincolo de lozinca aia cu Steaua care nu se refuză. Pentru că acolo e un om care, cu voluptate, dărâmă noapte tot ce încropesc alții ziua.
Ce am mai văzut la finală? Doi ipochimeni care ar trebui interziși pe stadioane: Moți și Avram. Un altul care își exhiba aproape indecent bucuria de a fi câștigat competiția loserilor, așa cum disprețuitor o numise atunci când nu se putea apropia de ea. Un jucător care a fost deturnat la o fază de gol de o rachetă lansată de suporterii proprii. Un tricou cu mesaj de sensibilizare pentru Oli. Ce n-am văzut? Nimic despre Fănuș Neagu, nici inițiativă oficială, nici particulară. S-a dus uitat de un fotbal care nu-l merita. Poate-i mai bine așa.
