Suferința și boala în viziunea moralei și eticii ortodoxe (II)

Celulele stem sunt un tip de celule umane primare din care se pot dezvolta aproape orice celule ale corpului. Cercetătorii speră să poată implanta astfel de celule în corpul uman acolo unde există celule bolnave, care pot fi astfel înlocuite de celulele stem ce generează țesuturi sănătoase. Se speră astfel să se vindece boli precum diabetul, Parkisonul, secționările de măduvă din traumatisme etc. Până aici totul nobil și frumos.
Totul are însă un preț; cum spune americanul „there is no free lunch” (nimeni nu-ți oferă un prânz gratuit!). Celulele stem embrionare se pot obține fie de la embrioni avortați (a se citi de fapt omorâți), fie prin crearea unor embrioni umani prin clonare, care apoi vor fi la rândul lor sacrificați pentru a se putea preleva doritele celule stem.
Ce înseamnă asta? Dacă ținem seama de fapt că omul este ființă vie, cu trup și suflet încă din momentul concepției, ceea ce se încearcă aici este de fapt păstrarea unei vieți cu prețul altora. Este o monstruozitate să se creeaze oameni numai cu scopul de a fi omorâți pentru salvarea altora.
Acest lucru nu poate fi acceptat din punct de vedere creștin. Sf. Apostol Pavel spune că nu putem birui răul cu rău (Rm.12:17). Nu putem păstra viața cu prețul uneia sau chiar mai multor vieți. Nici din punct de vedere medical acest lucru nu este normal. Fiecare medic, la depunerea jurământului lui Hipocrate, consimte: „Voi manifesta smerenie față de viața omenească, chiar de la începuturile ei și chiar sub amenințare ,nu voi utiliza profesia mea medicală in discordanță cu principiile umanității. Viața omului începe de la concepție, fiind o lucrare divino-umană, ea nu se poate crea cu unicul scop de a fi distrusă.
Cum se împacă aceasta cu ultima descoperire a cercetătorilor din Singapore? Nu se împacă de loc, ci este un exemplu de știință dusă la extrem, de încălcare a demnității umane, de înjosire a darului sacru al vieții.
Ce se poate face însă pentru a permite progresul științei? Părintele John Breck, profesor de bioetică din cadrul OCA, afirmă că „viața este un dar, oferit în mod liber de Dumnezeul iubirii. De aceea, viața umană trebuie întâmpinată cu bucurie și mulțumire. Ea trebuie prețuită, conservată și protejată ca expresia cea mai sublimă a activității creatoare a lui Dumnezeu, Care ne-a adus „de la neființă la ființă” nu doar pentru o existență biologică. El ne-a ales pentru Viață, a cărei finalitate este participarea la slava veșnică a lui Hristos Cel Înviat, „la moștenirea sfinților, întru lumină” (Col. 1: 12; Efes. 1:18)”.
Se impun căutate căi alternative de cercetare în medicină care să nu ridice astfel de probleme grave de etică și morală. Spre exemplu în genetică se cunoaște că celulele stem se pot preleva chiar și de la adulți, și nu este necesar să clonezi o ființă umană pe care apoi să o omori, pentru a le obține. Mai mult chiar, se pare că celulele obținute pe această cale pot fi mai ușor mânuite decât cele obținute din embrioni umani. Deși Biserica nu s-a pronunțat definitiv asupra acestor probleme, o astfel de cale intuitiv este mult mai apropiată de învățătura Bisericii și poate conduce în viitor la vindecarea multor boli și suferințe.
Ca principiu general, în toată această fierbere a înțelepciunii umane, trebuie să ne întoarcem mai întâi fața către Dumnezeu (Mt. 6:33). Să acceptăm că suntem creația Lui, și că tot ce ne dă El este bine gândit și spre binele nostru. Căci ce Tată dorește răul fiilor lui și suferința acestora? Să acceptăm că un Tată responsabil mai ceartă și poate mai altoiește cu varga sau toiagul fii Săi neascultători (Ps.22:5). Dar toate acestea cu dragoste și pentru îndreptare pe calea cea bună.
„Multe necazuri și rele ai trimis asupra mea,” spune împăratul David lui Dumnezeu, „dar întorcându-Te mi-ai dat viață și din adâncurile pământului iarăși m-ai scos …. Că eu voi lăuda cu instrumente de cântare adevărul Tău, Dumnezeule, cânta-voi Ție din alăută, Sfântul lui Israel. Bucurase-vor buzele mele când voi cânta Ție și sufletul meu pe care l-ai mântuit” (Ps. 70:23-26). Apostolul Petru îi povățuiește pe credincioși: „Întrucât sunteți părtași la suferințele lui Hristos, bucurați-vă” (1Pt. 4:13).
Suferința și necazurile trebuie înfruntate cu demnitate și răbdare, atunci când Dumnezeu ne ceartă, iar cauza acestora trebuie descoperită mai întâi în noi. Căutând vindecarea să nu o dorim doar pe cea a trupului, ci și pe cea a sufletului (Lc. 17:14). Căci fără vindecarea sufletului vindecarea trupului este doar efemeră. Trupul poate fi vindecat sau nu, însă sufletul poate fi oricând vindecat, dar numai în cursul acestei vieți. Dacă pierdem șansa aceasta, aici, pe pământ, dincolo va fi prea târziu.
De notat aici că, datorită marii diversități de structură și opinii din societatea actuală, aplicabilitatea practică a principiilor etico-morale creștine, se face cu mai multă greutate în zilele noastre. Părerile Bisericii nu plac întotdeauna societății, iar valorile ei eterne par de multe ori de modă veche, anacronice chiar. Dar acest lucru nu trebuie să ne descurajeze „Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște” (In. 14:18-19).
Biserica trebuie are însă datoria să continue să fie, așa cum a fost întotdeauna, un far călăuzitor spre care ne putem oricând întoarce pentru a regăsi drumul pierdut. Rolul Bisericii este acela de a îndruma pe credincioșii ei pe calea către Hristos, de a le da repere solide de evaluare și filtrare a uriașei cantități de informații care ne este livrată zilnic. Acest reper trebuie să fie credința dreaptă în Dumnezeu.
Să-L rugăm așadar pe Hristos Dumnezeul nostru să fie și pentru noi Omul care să ne curețe de toată întinarea trupească și sufletească pentru a ne putea ridica din păcat, precum slăbănogul de la Vitezda, și a intra în virtute ca fii ai Tatălui ceresc, Cel slăvit cu Fiul și cu Duhul Sfânt, Treimea ce de o ființă și nedespărțită. Amin. (Pr. Vasile Tudora)