SUCEVIȚA (I). La un an după începerea lucrărilor de construcție ale mănăstirii Sucevița (1582-1584), unul dintre cei doi frați ctitori, Ieremia Movilă (celălalt a fost Gheorghe, Mitropolitul Moldovei), a înzestrat noua ctitorie cu o moșie a domeniului domnesc, satul Sucevița, ascultător de ocolul Bădeuților: „Am întărit nou ziditei mânăstiri zisă Sucevița pe care am început a o zidi… un sat din satele noastre care au fost drepte domnești ascultătoare de curtea noastră de Bădeuți, anume Sucevița, și cu loc de moară la Sucevița și cu poieni pentru fănațe și cu munți, și cu slatine cari sănt pe acești munți, și cu izvoare cu pești și cu tot venitul”.
Dania din 6 august 1583 confirmă, desigur, numele unui sat deja existent, dar care se ivește în istorie odată cu schimbarea regimului de proprietate, când numele lui intră în circuitul documentelor cancelariilor domnească și ecleziastă.
Hotarul satului Sucevița conține toponime vechi, întâlnite și în hotarnicele unor sate anterior atestate (Horodnicul de Jos, Voitin, Volovăț), dar și nume de localnici, împrumutate unor proprietăți („izvorul lui Mihail”, „iazul lui Dăniciu”, „Stăna Secheraș”, „Stăna Ursului”, „colțul lui Jurj”), nume anonimizate în istorie, așa cum se întâmplă, de regulă, la un popor pentru care doar prezentul contează. Nici măcar fântâna lui Ștefan cel Mare, cândva înzestrată cu cruce și stâlp hotarnic, aflată în hotarul Suceviței, nu mai supraviețuiește în memoria locurilor.
Hotarul uricului din 6 august 1583 are următoarea configurație:
„Începând din cămp dela gura Horodnicelului, dela izvorul lui Mihail, la mocirla curată și alăturea cu ele la Teșcioara; și alăturea la Prăpădenia la capătul însemnat; și pe povârnișul opcinei la semnul mare, la dealul Horodnicului, dară opcina și la vale, pe vărvul Pietroasa și de acolo spre Sud la dealul Voitinul, la Prislopul Vițelului; și la dealul Săcărei, la capătul Voevodesei, și de acolo la Dealul Crucii, la vărvul Berchiașului și la Stăna Secheraș, la vărvul Ruscăi și acolo se întâlnesc hotarele Moldaviței, ale Putnei și ale Suceviței, și de acolo drept cu opcina la Stănișoara și iarăși opcina la Stăna Ursului, și iarăși la cărarea călugărească dela Moldavița și de acolo la Răsărit, la Prislopul Preoților și în opcina, la Poiana Mărului; și opcina la Târgușor și iarăși alături cu opcina la Valea Homorului și alăturea, la izvor la Dealul Homorului și la cel dintăi prislop care s-a coborât dela Dealul Homorului, care este pentru a petrece vara; și iarăși opcina la Piatra Femeilor și de acolo la Dealul Vulturilor, la capătul Somi și opcina la Dealul Solcin; și iarăși opcina pănă unde se întălnește cu drumul slatinii și de acolo tufișul dela capătul părăului și tot drumul Olhovețului (Volovăț), unde iese drumul prin pădure la colțul lui Jurj, la poiana Hirevul și vadul Verboveț dela Olvovăț; de acolo în susul drumului printre țarina Olhovețului și printre cea a Suceviței și, la vale, la făntăna unde este crucea și stălpul lui Ștefan Vodă; și de acolo la colțul Brădățelului, la iazul lui Dăniciu, și de acolo la heleșteul lui Mihail”.
Din nefericire, hotarul acesta, care delimitează un bogat teritoriu românesc, nu adăpostea o moșie din moși-strămoși, ci o feudă mănăstirească a Schitului Mare, din sudul Poloniei, căruia îi fusese închinată, din voința ctitorilor, mănăstirea Sucevița. A însemnat lucrul ăsta un sacrilegiu sau nu numai bunul Dumnezeu știe, dar tragică a fost ispășirea, căzută, din voia soartei, pe umerii „Domniței Voevodului Movilă” (soția lui Ieremia Movilă), care, violată de turci, și-a tăiat cosița, lăsând-o ofrandă altarului mănăstirii, apoi a sfârșit, îndurerată, după cum s-ar părea, prin Polonia. Povestea aceea cumplit de tristă, dar și eroică, avea să fie retrăită liric, peste secole, de poetul iconar Teofil Lianu:
În mănăstirea de la Sucevița,
Precum și spune-ngălbenita filă,
Domnița Voevodului Movilă
Spre pomenire și-a lăsat șuvița.
Și urma gândurilor de mătasă
Și-a degetelor albe și trudite
Rămas-au pe ștergarele-nflorite.
Și-era Domnița strașnic de frumoasă!
Mănăstirea Sucevița stăpânește satul Sucevița, alcătuit din doar câteva case, până în primăvara anului 1784, când, după protestul egumenilor potrivnici confiscării averilor mănăstirești, din 25 februarie 1784, semnat, în numele Suceviței, de „Antioch igumen”, proprietățile funciare ecleziastice au fost trecute în domeniul cameral, iar consilierul aulic și comisarul imperial Taddeus Piethner von Lichtenfels a sosit la Sucevița, în 15 mai 1784, pentru a prospecta slatinele, din punct de vedere hidrostatic, chimic, al salinității, geografic și geologic.
