Biserica Ortodoxă sărbătorește astăzi Înălțarea Domnului la cer, cât și pe Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava. Mântuitorul se înalță la cer în sânurile Tatălui, plin de slavă, îmbrăcat în slava Sa veșnică și nepieritoare, se împlinește prorocia pe care o făcuse El Însuși în fața ucenicilor: „Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce s-a pogorât din cer. Fiul Omului, Cel ce este în cer. Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie tot așa trebuie să se înalțe Fiul Omului, pentru că tot cel ce crede Într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică”(Ioan 3, 13-15).
Toată creștinătatea este astăzi în haină de sărbătoare la acest mare praznic al Înălțării Domnului la cer, precum Apostolii închinându-I-se s-au întors în Ierusalim, cu bucurie mare, și în toată vremea erau în templu lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu, așa și noi să facem la fel, adică să venim întotdeauna cu „bucurie mare” în biserica lui Iisus, ca acolo să ne închinăm, să-l cinstim și să-l rugăm să ne lumineze calea și să ne dăruiască toate cele ce sunt de folos vieții noastre sufletești și trupești.
Oameni se înalță la cer, la Dumnezeu prin harul Sfântului Duh, prin credință dreaptă și prin fapte bune, în fruntea cărora stau dragostea creștină, rugăciunea, milostenia, smerenia și pocăința. Prin acestea omul se înalță duhovnicește cu inima și cu sufletul până la tronul Preasfintei Treimi. Singura salvare a omului căzut în păcate este scularea lui prin pocăință, adică prin spovedanie, căință, canon și părăsirea păcatelor. Pocăința îl face mai alb decât zăpada, îl ridică la cer, îl face asemenea cu îngerii și ajunge fiu al lui Dumnezeu după har cum spune proorocul David: „ Eu am zis: dumnezei sunteți toți fii ai Celui Preaînalt”(Psalmul 81, 6).
Iisus Hristos S-a înălțat la cer, ca să gătească loc de veșnică odihnă celor ce fac voia Lui, după cum singur a spus ucenicilor Săi: În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt…Mă duc să vă gătesc loc” (Ioan 14, 2-3). Apoi s-a înălțat la cer ca să stea dea dreapta Tatălui, să fie preamărit și să intre iarăși întru slava Sa pe care o avea mai înainte de întemeierea lumii.
Înălțarea Domnului la ceruri s-a făcut cu multă slavă și cântări de trâmbițe îngerești, cum spune psalmistul David: „Suitus-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiță” (Psalm 46, 5).
„S-a înălțat Domnul la cer dar nu ne-a lăsat orfani pe pământ, așa a făgăduit ucenicilor săi” (Ioan 14, 18). Altfel jertfa Sa de pe cruce ar fi fost zadarnică. Cel dintâi mare dar pe care ni la dat Iisus Hristos spre putere, spre sfințire și mângâiere a fost trimiterea Preasfântului Duh pe pământ, după numai zece zile de la înălțare. Despre aceasta Însuși Domnul ne amintește zicând: „Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului… nu vă voi lăsa orfani, Voi veni la voi”(Ioan 14, 16-18) .
Aceasta este cea mai mare făgăduință pe care ne-a dat-o Domnul cu puțin înainte de dumnezeiasca Sa înălțare.
Alte mari daruri pe care ni le-a lăsat Mântuitorul după Înălțare sunt cele șapte Sfinte Taine începând cu Botezul. Apoi Sfânta Spovedanie, prin care ni se iartă și dezleagă.
Apoi Sfânta Împărtășanie prin care ne hrănim duhovnicește cu Trupul și Sângele Domnului. Prin toate Sfintele Taine ni se iartă păcatele și primim harul Sfântului Duh.
Apoi ne-a lăsat Mântuitorul pe pământ Sfânta Evanghelie prin care ne învață poruncile Sale cele mântuitoare de suflet. Ne-a lăsat Domnul Sfânta Biserica în care ne rugăm și slăvim pe Dumnezeu împreună cu Sfinții și cu îngerii. Ne-a lăsat Hristos Sfânta Liturghie, cea mai mare jertfă, slujba și rugăciune care se face pe pământ de către creștini până la sfârșitul veacurilor. Ne-a rânduit Mântuitorul în locul Său, Apostoli, Episcopi și preoți, adevărați păstori de suflete, pe care suntem datori să-i ascultăm și să cinstim. Ne-a lăsat Hristos și o armă puternică împotriva diavolului, anume Sfânta Cruce din care biruim puterea păcatului și a tot răul. Ne-a lăsat Sfintele Icoane care împodobesc bisericile și casele noastre pe care le cinstim și le sărutăm. Ne-a lăsat duhovnici care ne sfătuiesc și ne dezleagă de păcate și multe alte daruri care ne ajută pe calea vieții spre mântuire.
Tot astăzi sărbătorim pe Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava
Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava s-a născut în jurul anului 1300, din părinți binecredincioși și foarte iubitori de Hristos.
Fiind părinții săi creștini buni îl crescură în frica Domnului și Ioan s-a făcut neguțător ca și tatăl său și a plecat cu corabia din orașul său natal spre Cetatea Albă, pe atunci aflată în stăpânirea tătarilor. În cursul acestei călătorii spre Marea Neagră, tânărul Ioan a avut mai multe discuții de credință cu un neguțător venețian catolic, anume Reiz. Însă acest venețian a fost biruit în cuvinte de fericitul Ioan care mărturisea și apărea cu zel dreapta credință ortodoxă, încât acest venețian a hotărât să se răzbune asupra lui. Dar lui nu-i era mintea la câștiguri de avuții ci mai mult râvnea după câștig de mântuire sufletească pentru sine și pentru alții. De aceea, se silea să-i întărească pe creștinii cei slabi în dreapta credință a Bisericii noastre, dă milostenie la sărmani, căută pe cei bolnavi și-i mângâia pe cei întristați.
În aceste vremuri tulburi în plină dispută isihastă între catolici și ortodocși, în anul 1330, după cum spun cronicile, Sfântul Ioan, pe atunci tânăr negustor, se îndreptă cu mărfurile sale, la bordul corabiei unui oarecare Reiz, din Trapezunt spre Cetatea Albă – oraș situat în Basarabia de Sud aflat pe atunci în stăpânirea tătarilor nogai.
Dezbătând asupra problemei isihaste, tânărul Ioan a vorbit foarte frumos despre dreapta credință ortodoxă, fapt ce a stârnit înverșunarea și ura corăbierului Reiz. O dată acostată nava în portul Cetății Albe, cu gând de răzbunare catolicul Reiz se duce la mai marele tătarilor spunându-i că un tânăr ce a călătorit pe corabia să vrea să se lepede de credința ortodoxă și să primească credința musulmană.
Bucuros peste măsură și necunoscând urzeala catolicului răzbunător, tătarul dă ordin ca a doua a zi să se adune în piața orașului toți locuitorii cetății și să fie adus și tânărul Ioan, ca în fața tuturor și spre luarea aminte a locuitorilor, acesta să se lepede de credința sa și să treacă la islamism.
Când Ioan este adus, dregătorul tătar îl primește cu mare cinste și începe cu mândrie a-i vorbi despre frumusețea credinței sale.
Înțelegând deodată planul urzit de Reiz, tânărul Ioan nu se pierde cu firea și cerând ajutor Domnului, începe la rândul lui să laude credința ortodoxă preamărind pe Dumnezeu în fața tătarului.
Înfuriat peste măsură, acesta dă ordin ca tânărul să fie bătut strașnic cu toiege noduroase și apoi azvârlit în temniță până a doua zi ca să îi vină mintea la cap.
Dar mare fu mirarea tuturor, când, în ziua următoare, după ce carnea îi fusese sfâșiată de nodurile toiegelor, tânărul Ioan se înfățișa tuturor drept si cu fata veselă si luminoasă, măcar că trupul încă purta urmele bătăilor ce le primise.
Ispitindu-l cu bogății nenumărate și funcții importante tătarul a încercat din nou să îl facă pe tânărul Ioan să se răzgândească dar fără folos căci acesta nu numai că nu s-a răzgândit dar în fata tuturora a dat slava Dumnezeului celui veșnic îndemnând pe toți a crede în cel ce a clădit lumea si a mântuit-o prin fiul său Hristos.
Înfuriat peste măsură, tătarul a poruncit a fi bătut din nou cu toiegele. Și venind ostașii tătari, l-au luat pe tânăr si, făcând cu schimbul, l-au bătut roșind caldarâmul cu sângele lui în timp ce bucăți de carne ruptă săreau în toate părțile. Și făcându-se seara a dat căpetenia poruncă ca trupul să-i fie legat de coada unui cal neîmblânzit si târât pe ulițele cetății spre luare-aminte a tuturor.
Când calul fugărit de soldați pe ulițele cetății a ajuns în cartierul evreiesc, mulțime de evrei erau ieșiți la porți huiduind, batjocorind si aruncând cu ce le venea la îndemână după sfânt, iar unul prinzând din urmă calul ostenit a scos o sabie si a tăiat capul sfântului care astfel și-a dat sufletul. Și un ostaș a dezlegat atunci trupul și l-au lăsat acolo în stradă neîngrijit si nebăgat în seamă, creștinii neîndrăznind a se apropia ca să-l ridice.
Iar în timpul nopții cei ce locuiau în cartier au fost treziți din somn de mulțime de făclii ce luminau ca ziua deasupra trupului mucenicesc, în vreme ce trei îngeri cântau cântări negrăit de frumoase si-l tămâiau, de la trup la cer ridicându-se stâlp de foc.
Văzând aceasta si un evreu a cărui casă era cea mai aproape, si gândind că cei ce cântă sunt preoți creștini ce au venit să ridice trupul spre îngropare, a luat un arc si încordându-l a vrut să tragă, dar degetele mâinii drepte, prin minune dumnezeiască i-au rămas lipite de arc în așa fel încât să tragă nu putea dar nici să lase arcul.
Așa încordat a petrecut el toată noaptea, uimit si îngrozit peste măsură, iar dimineața ieșind oamenii de prin case si văzându-l în starea aceasta el le-a povestit pe rând trecătorilor ce pățise. Și mărturisind el cu spaimă, a îngăduit Dumnezeu a i se desprinde într-un sfârșit degetele de pe arc.
Dar ducându-se vestea aceasta despre minune la căpetenia tătarilor, si speriat de ea precum si de frică ca să nu se mai întâmple si alte minuni spre slava lui Dumnezeu, tătarul a poruncit creștinilor a ridica trupul mucenicului si a-l îngropa după obiceiul creștinesc.
Însă aflând Reiz despre aceste minuni petrecute, s-a gândit să fure trupul si să vândă sfintele moaște în tara sa. Sfântul Ioan, s-a arătat în vis preotului bisericii, avertizându-l să meargă degrabă la cimitir că Reiz voiește a-i fura trupul. Si adunând preotul câțiva creștini au mers în cimitir unde l-au aflat pe Reiz pe care l-au gonit, si luând trupul l-au îngropat chiar în altarul bisericii.
Acolo au stat sfintele moaște vreme de peste 70 de ani, timp în care deasupra lor fie zi fie noapte, străluceau lumini sau stâlpi de foc si se arătau ades îngeri, si din ele izvorau miresme plăcute, întâmplându-se minuni si vindecări.
Si trecând Cetatea Albă din nou sub stăpânirea Moldovei, si aflând evlaviosul Voievod Alexandru cel Bun de aceste sfinte moaște si minunile lor, a poruncit la sfatul înțeleptului Mitropolit Iosif Musat, a fi aduse la cetatea de scaun a Sucevei unde se afla si Mitropolia Moldovei proaspăt recunoscută de Patriarhia Ecumenică.
Astfel în anul 1402, la doi ani de la urcarea sa pe tronul Moldovei, Domnitorul Alexandru cel Bun, trimite alai mare în frunte cu Grigorei Tamblac spre a aduce moaștele Sfântului Ioan.
Și ieșindu-le în cale la locul numit Poiana Vlădicăi, s-a închinat lor prea cinstitul Domnitor si le-a însoțit el însuși cu alai domnesc până la catedrala Mitropolitană a Sucevei de atunci, unde se află astăzi biserica Mirăuților, si unde au stat până în anul 1589 când Petru Schiopul le muta în noua catedrală mitropolitană ce poartă hramul Sf. Gheorghe, ctitorie a lui Bogdan al III-lea si a fiului său Ștefăniță Vodă.
În toată această perioadă s-au întâmplat multe si minunate vindecări datorită Sfântului Ioan cel Nou, dintre care unele sunt consemnate de Sfântul Petru Movilă, pe atunci Mitropolit al Kievului.
Dar minunea care l-a transformat pe sfânt în ocrotitor al întregii Moldove s-a petrecut la 02 iunie 1622, când, în timpul războiului cu polonezii, năvălind cazacii asupra Moldovei au vrut să prade cetatea Sucevei, si vrând preoții să ascundă racla cu sfintele moaște nu au putut nici mișca darămite să o urnească.
Prin aceasta minune, sfântul le-a dat de știre să stea liniștiți ca nimic rău nu li se va întâmpla. Si într-adevăr, pârâul ce trecea prin fata cetății si pe care oamenii îl treceau pe jos, așa de tare s-a umflat încât cazacii nu l-au putut trece si cetatea a scăpat nevătămată.
Cea mai veche dintre zilele de cinstire a slăvitului mucenic a fost aceea de la Sânziene (24 iunie), adică Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Ea a fost amintită încă de la mutarea sfintelor moaște din biserica Mirăuților la ctitoria lui Bogdan al III-lea si Ștefăniță Vodă, la 1589. Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici a consfințit pentru totdeauna această prăznuire, așa cum se face si astăzi.
În anul 1950 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărăște ca data de prăznuire a Sfântului Ioan cel Nou să fie 2 iunie, ziua martirului.
Însă, în fiecare an, „hramul mare” al bisericii este tot 24 iunie, ziua Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele), zi în care se prăznuiește si aducerea moaștelor Sfântului Ioan cel Nou. În această zi vin mii de credincioși din toata tara si se închină cu evlavie la moaștele Sfântului.
Cei care se închină cu evlavie la sfintele moaște si îl cheamă pe Sfântul Ioan în ajutor, dobândesc nu numai împlinirea cererilor dar si bucuria întru nădejdea împlinirii si a vieții veșnice.
Credincioșii, din evlavie și credința ce o au fată de Sfântul Mucenic Ioan vin si se ating de moaștele Sfântului dorind să ducă cu ei împărtășirea Harului care se revarsă prin Sfintele lui moaște, care nu o dată s-au dovedit a fi de mare ajutor.
După terminarea Sfintei Liturghii se face procesiune la izvorul Sfântului Ioan cel Nou pentru sfințirea apei.
Minunile care s-au săvârșit la moaștele Sfântului Ioan de sute de ani au fost mărturisite de voievozii si domnitorii români, de credincioșii si preoții care stând cu multă evlavie în jurul raclei Sfântului, au trăit clipe de sfântă alinare pogorându-se peste ei mila lui Dumnezeu.
Arhimandrit Grichentie NATU
Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava
