Suceava, ’73

A publica scrisorile condeierilor mutați în ceruri (în temeiul prezumției c-ar fi dăruite cu interes pentru istoria literară) e-un act de restitutio legitim și, desigur, necesar. Ce te faci, însă, cu epistolele scrise acum câteva zeci de ani, de autori încă prezenți în câmpul literelor? Dacă-s deranjați de noul curs, public, conferit unor scrisori cu grad real de intimitate, concepute în cine știe ce moment, marcat de particulară stare sufletească, foarte greu de receptat cu logica de azi, la temperatura de atunci? Leonard Gavriliu își asumă riscul reproșurilor („Scrisori de la scriitori”, Ed. Moldopress, 2009) – sau, cine știe, poate va fi solicitat acordul fiecărui semnatar în parte. De altfel, se pare că unele epistole au fost scrise chiar cu gândul ascuns al publicării ulterioare; oricum, cartea înmănunchează mărturii demne de tot interesul, semnate de 50 de autori de toate calibrele și de pe tot cuprinsul țării.
Cel mai productiv se arată a fi Vasile Andru, care izbutește să înfiripe, misivă de misivă, o autentică istorie culturală a Sucevei anilor ’70, cu detalii de atmosferă și incursiuni caracterologice altfel de neaflat din sursă directă. Tutelați de „bădia” Sidorovici, scriitorii suceveni par a alcătui, atunci, o mică familie, în interiorul căreia se consumau evenimentele literare, atâtea câte erau, se adoptau atitudini, se celebrau succesele și se asumau eșecurile, așezate sub semnul unei puțin obișnuite responsabilități colective. Când George Damian a „comis” o cărticică pentru copii mai puțin izbutită (vina ar fi și a mea, că am editat-o…) s-a pus la cale, cu grijă și delicatețe, o anume împrejurare în care a oficiat Sidorovici: „Bădia se vede dator să-i spună lui Georgică acest adevăr dur, pentru că el se consideră autor moral al „ascensiunii poetice” a acestuia” – apud Andru. (Lucrurile aveau să evolueze cu totul altfel în morala breslei, unde, azi, orice eșec al unui confrate echivalează cu o victorie în contul celorlalți…)
Aflăm despre evenimente mărunte („invazie de ciori la Sasca”), alături de altele, la fel de mărunte, dar hipergonflate din pricina tristelor realități ale vremii („o veste mare: mi-am cumpărat ieri, după 8 ani de așteptare, butelie de aragaz”) , lângă care sunt inserate episoade de chiromanție („liniile mâinii mele sunt răvășite, nervoase, linia vieții e răscolită de accidente și întâmplări, linia inimii e întretăiată de drumuri multe…”) culmea, ulterior deplin confirmate, Andru ajungând prin Tibet, Indii, Noua Zeelandă, apoi, mărturisiri privind truda pe manuscrise, dimpreună cu adevărate profesiuni de credință. Cum ar fi: „Știu că toate limbile au avut istorii frământate, dar româna s-a copt, parcă, sub și mai multe astre.
Rezultatul: o stratificare de sensuri, o bogăție plastică de vocabule, care sub ochii poetului se dezvăluie. Vrei să te încrunți în exprimare și să suduiești, ai cuvinte ungurești; vrei să scrâșnești și să fii neguros în zicere, ai cuvinte slave; vrei să fii anacronic, iei cuvinte grecești vechi, vrei să scoți efecte ciudate, iei cuvinte turcești, tătărăști, uitate prin cărți (…) vrei să tulburi, iei cuvinte arhaice bănuite a fi dace și le semeni între două latinești. Totul devine minunat mai ales când ai și ce spune prin atâtea cuvinte alese.” Cu eleganță, s-a pus punctul pe i: trebuie să ai ceva de spus!…
În Suceava anilor ’70, zicerile erau surdinizate și sonoritățile, presărate cu rare acute, se roteau în spațiu închis, o bună parte a energiilor rămânând a fi canalizată către scrisori, ridicate la rangul de evenimente culturale și de chintesență a relațiilor interumane. „Nu-ți spun cu câtă nerăbdare aștept scrisori care nu mai sosesc! La ora când factorul trece, inima bate tic-tac cu putere, dar degeaba, prietenii își ajung, se pare, lor înșiși. Când voi primi, oare, câte șapte scrisori pe zi?”