SUB VREMI

„Ce-i cu voi, băiețași? Cu ce drept purtați numele meu?” a exclamat Călinescu, privindu-și fotografiile din tinerețe. „Ce-i cu ăștia, cu ce drept își arogă calitățile de scriitori, pictori, compozitori?” – s-ar putea exclama după lectura cărții „Reconstituiri necesare”, apărută în colecția „Document” a tot mai prestigioasei edituri „Polirom”. Sunt tipărite stenogramele ședinței din 27 iunie 1952, la care au participat membri reprezentativi ai uniunilor de creație din România. Textele au fost descoperite într-o împrejurare, în felul ei, purtătoare de semnificații: la closet, unde urmau să slujească drept hârtie igienică. S-a întâmplat în 1981, în perioada reparațiilor efectuate la fosta clădire a Uniunii Scriitorilor din șoseaua Kiseleff 10. Nu împărtășesc opinia îngrijitoarei de ediție (Mihaela Cristea) potrivit căreia dirijarea către uzul latrinei ar proba o anume intenție („arhiva trebuia să dispară”). Când vrei să distrugi o arhivă, îi dai foc, n-o lași la îndemâna oricui. Destinul acestor stenograme ilustrează mai degrabă nepăsarea vinovată a Uniunii Scriitorilor față de propria ei istorie. Dac-o luăm ca figură de stil, sigur că locul acestor penibile mărturii nu poate fi decât closetul. Ca document uman revelator, ca mărturie asupra unei epoci, a stării culturii române în nefericitul an 1952, filele își merită locul în raftul de arhivă rezervat temei „incredibil + jenant + ridicol”. Cele mai mari nume ale literaturii, muzicii și artei plastice, unele păstrate și acum în manualele școlare, dau o probă incalificabilă de servitute lașă și obediență capitulardă, imposibil de înțeles pentru generația de astăzi. Cei care au cunoscut cât de cât atmosfera de teroare a anilor ’50, ar putea să acorde o fărâmă de înțelegere, dar nu și de totală absolvire. În vremea aceea, Stalin trăia, armata roșie nu părăsise România, în principalele instituții culturale păstoreau consilieri sovietici, lagărele și pușcăriile erau pline de „politici”, peste numai doi ani avea să fie executat Pătrășcanu… Creatorii încercau, cu disperare chiar, să-și păstreze dreptul de a scrie, a picta, a compune – făcând, nu concesii, ci temenele de-a dreptul scârbavnice, practicând delațiunea drapată în „critică tovărășească” și auto-flagelarea inchizitorială ca „armă a autocriticii”. Ședința cu pricina urma să înfiereze „devierea de dreapta” a Anei Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca. Cu metoda preluată din faimoasele procese moscovite ale anilor ’36 – ’38, partidul nu catadicsea să ofere acuze concrete, ci doar generalități, așa că vorbitorii, înfierând viguros deviaționismul, recurgeau la rostogolirea de vorbărie „culpabilizantă” preluată din documentele de partid, dar și îmbogățind cu contribuții proprii actul de acuzare. Compozitorul Mendelsohn completează portretul deviaționistului Luca cu încă un reproș… ideologic: învinuitul era… vânător: „acest sport șade bine unui lord englez sau unui conte, în nici un caz unui secretar de partid”. În ședința condusă de „tov. Zisu” (?!), condamnarea „deviaționismului” a prilejuit tuturor alinieri vehemente: „Condamn și înfierez din tot sufletul” (Măria Banuș); „Aceste documente nu numai că ne-au dat putere, ne-au dat și putere de creație” (Szemler Ferenc): „A înfiera nu este destul” (M. Novicov); „Devierea de dreapta m-a făcut să înțeleg în profunzime unele probleme scriitoricești” (M. Preda) etc. etc. Cu adevărat copleșitor este, pentru cititorul de azi, repertoriul autocritic. Creatorii anilor ’50 își turnau din belșug cenușa în cap doar pentru a-și păstra locul în câmpul literelor („…din trecut, am venit cu un bagaj extraordinar de puternic de misticism” – E. Camilar; „M-am abătut de la linia partidului” – A. Baranga; „Nu m-am întovărășit cu poporul” – Ov. Varga ș.m.a.) în totul, un spectacol degradant al umilinței față de partidul reprezentat de „tov. Zisu”! Nu putem înlătura cu totul supoziția că, atunci, unii vor fi și crezut în cele spuse și că, în timp, pot fi considerate credibile anumite reorientări complet opuse (Dan Deșliu, Nina Cassian), însă ansamblul mărturiilor lasă un persistent gust amar. Cartea se citește cu folos. Îngrijitoarea ediției a izbutit o întreprindere utilă și revelatoare. Rămân de îndreptat erorile din aparatul critic: Bogza a scris „Poemul invectivă” și nu „Poemul inventar”, Beniuc a studiat psihologia animală și nu animată, Pătrășcanu (se precizează în solidul studiu-prefață datorat lui Marius Oprea) n-a fost împușcat în celulă ș.a. Dincolo de toate, iată o carte utilă și, în felul ei, incomodă. Arată că ăștia am fost, justificarea cronicarului („… sub vremi…”) e-o scuză îndoielnică.