Ne-ar fi ușor, poate, dacă am fi constanți măcar în visare. Dar nu izbutim. Visele noastre ating praguri diferite, hălăduiesc prin orizonturi paralele, apoi se întorc, destul de repede, în acel tărâm unde nici intensitatea gândirii, nici puterea imaginației nu le pot atinge. În neverosimilul cimitir al viselor, acolo unde cuvintele nu știu să pătrundă, spre a le învia, descriindu-le chipul. Iar în urma lor nu rămâne vidul, ci se nasc alte și alte vise, nepermițându-ne vreodată să ne amintim trăirea intensă ce le-a însoțit pe cele dispărute.
Este aberant să credem că abandonarea viselor întru uitare ar reprezenta o anomalie. Ar fi stupid să credem că este un apanaj al normalității. Pare a fi mai degrabă o soluție de compromis. Mintea noastră abandonează, la un moment dat, vechile năzuințe, înlocuindu-le cu altele și îngropându-le adânc pe cele condamnate, dincolo de amintirea facilă. Și, adesea, este cel mai bine așa. Acest delicat mecanism, nedrept uneori, ne menține intact, într-un fragil echilibru, statutul de oameni cărora „nimic din ceea ce este omenesc nu le e străin“. Nici măcar inconsecvența.
Dacă am putea urca într-un loc foarte înalt, dincolo de patima și copleșitoarea presiune a cotidianului redundant, de prolixul revărsat peste fiecare clipă, dintr-un zel bizar de a lămuri, cumva, rostul fiecărui pas prin lume, fie și cu prețul proiectării lui întru absurd sau al zdrobirii lui întru derizoriu… Dacă ne-am putea, cumva, detașa de înșelătoarea stringență a țelurilor ce vor sfârși, cu necesitate, în cimitirul de vise, am izbuti să vedem că istoria este alcătuită din doar câteva edificii durabile – năzuințe duse la bun sfârșit, încununate de stindardele izbânzilor muncite, meritate – și multe, prea multe ruine. Năzuințe abandonate pe parcurs ori doar în aparență împlinite, predestinate aprigei distrugeri din momentul în care le-am abordat superficial, modificându-le sensul, până la un parcurs inextricabil, cu o destinație improbabilă și, ca justificare, o explicație pe măsură, abracadabrantă.
Spre exemplu: câte dintre războaiele care au zguduit de milenii lumea credeți că și-au atins țelul? Câți dintre învingători au fost cu adevărat astfel, fără a-și modifica, din mers, idealul, doctrina – necesară pentru a atrage simpatia și sprijinul celor mulți, și amplasarea „liniei de sosire“ – nu mă refer doar la distanță, ci și la punctul cardinal unde a fost așezată. Istoria ne dă într-un final răspunsul, dar mult prea târziu, atunci când poate fi privită obiectiv. Dincolo de cronici părtinitoare și dezastre iscusit zugrăvite în roz. Falsificarea idealurilor și a modalităților corecte de a le atinge va duce, în ciuda succesului aparent și a faimei de o clipă, la îngroparea unui țel printre ruine. Ruinele unor turnuri Babel moderne, forme lipsite de fond, aparențe fără fundament.
Nici contemporaneitatea nu duce lipsă de vise. Dimpotrivă. Abundă în năzuințe. Locuri de pășune, locuri comune și locuri de veci, toate prezentate drept ținte facile și dezirabile, se învălmășesc prin fața ochilor noștri uimiți, făgăduindu-ne împlinirea celor mai prețioase dorințe. Idealurile sunt „traduse“ pe înțelesul nostru, din cine știe ce limbă, transformându-ne drumul prin viață în efort inutil dedicat unei uriașe mistificări. Alte vise ne-au năpădit orizonturile, înlocuindu-le pe cele firești, specifice devenirii umane. Dar nu ca urmare normală a uitării, ci a disimulării. Ați remarcat cumva propaganda agresivă de îndepărtare a lui Dumnezeu din viața noastră? Batjocura care țintește ferm idealurile curate, morala, credința? Decredibilizarea sistematică a Bisericii?
Copiii noștri nu vor visa, în acest ritm debordant de secularizare barbară, să fie oameni onești, asemeni sfinților. Ci vor adopta un simulacru de țel care să le ocupe timpul. Unul sortit eșecului. Între timp, în spatele paravanelor se vor desfășura lucruri inimaginabile, slujind alte scopuri, de neconceput în mod normal. Alte vise…
(Pr. Alexandru PRIPON)
