Ne-am agitat atâta să intrăm în Europa. A trebuit să apară Gorbaciov, să cadă zidul Berlinului, să iasă studenții în stradă la Leipzig și muncitorii la Timișoara, să invadeze Milosevic Bosnia și să bombardeze NATO Belgradul, o sumă întreagă de fapte cu totul neplauzibile au trebuit să se întâmple ca României și Bulgariei, două țări care trezeau compătimire mai mult decât respect sau simpatie, să li se facă loc în plutonul european. Multă lume a pus umărul, de la George W. Bush și Tony Blair la Viorel Hrebenciuc (care a tras în sus participarea la referendumul european din 2003 ca să arate ce buni europeni suntem), la Monica Macovei (care ne-a scăpat de clauzele de salvgardare). Și toate astea, ca ieri, sub o treime din români să se târască la vot plictisiți și fără nici un entuziasm. Am câștigat cetățenia europeană, dar puțini dintre noi vor să o și folosească. Departe de a ne simți mândri că trimitem o garnitură de români în Parlamentul european, ne întrebăm cum se vor descurca ei pe acolo și dacă nu cumva ne-ar fi ambarasat mai puțin dacă stăteau pe acasă.
Trei sunt cauzele slabei participări de ieri la alegeri și la referendum. O să le enunț în ordinea importanței lor. Prima este eșecul politicii ca proiect colectiv. Românii sunt oameni realiști. Incapacitatea de a coopera a partidelor din Alianța DA a fost o lovitură importantă dată interesului și participării politice. Ce rost are să investești speranță în orice proiect politic, dacă unul înzestrat cu tot ce îi trebuia, lideri (Băsescu), tehnocrați (Macovei), generație nouă (liberali), eșuează atât de lamentabil, și fără nici un motiv scuzabil? De ce să creadă vreun votant că o nouă alianță, mai ales că singura plauzibilă ar fi a PSD cu unul din partidele fostei Alianțe, deci între foști inamici cu poziții ideologice diferite, ar funcționa mai bine după următoarele alegeri? E clar că egoismul și lăcomia sunt prea mari pentru a abordare rațională a alianțelor politice la noi. Nu poți coopera cînd fiecare vrea tot.
A doua cauză pentru care lumea a stat acasă ieri este eșecul politicii ca proiect de personal. Nu ne plac oamenii noștri politici. Și știm că nici un sistem de vot nu va produce o altă calitate, radical diferită, a oamenilor politici. În fond, discuția despre sistemul de vot ca modalitate de reformă a clasei politice e cam ca discuția despre tehnologia cârnaților de Crăciun. Unele gospodine folosesc în continuare mașina tradițională de tocat, prin care compoziția se scurge în maț numai parțial omogenizată, altele și-au luat mașini electrice, foarte performante, care transformă într-o pastă omogenă ceea ce pui înăuntru. Dar nici o gospodină nu crede că mașina, și nu compoziția, e factorul decisiv al calității cârnaților. Cu orice fel de mașină de tocat, dacă înăuntru pui aceeași carne, vei avea aceiași cârnați. În fiecare oraș din România fiecare votant vede cine este într-un partid sau altul, și ce tip de oameni ajung în politică. Nici un om cu scaun la cap nu crede că există vreo inginerie electorală care să schimbe acest lucru.
Al treilea motiv pentru care oamenii nu au avut chef nici de europene, nici de referendumul președintelui, a fost acest război vicios al bunelor intenții care e o trăsătură tipică a câinoșeniei românești, dar în ultimele săptămâni a luat proporții supărătoare. A fost penibilă lupta asta pentru sistemul de vot, penibilă odată pentru că sistemul de vot nu are o influență importantă asupra calității oamenilor politici, și actorii care susțineau diverse sisteme știu, după părerea mea, asta, și toată elocvența lor e pur egoism politic, și penibilă a doua oară, pentru că oricât ai ține la o anumită formă de vot și la ideile tale în general, nu le poți promova prin orice metode. Am ajuns să citesc, de exemplu, ca opinie a unor „experți” că sistemul propus de Băsescu există și în diverse dictaturi. Un student care dă admitere la politologie pică dacă spune că sistemul de vot are vreo influență într-o dictatură (în care alegerile sunt fraudate sau nu se țin, deci cum ar putea avea?). Pe partea cealaltă, a fost atacată inovația PSD de a introduce în legea guvernului alegerea directă a președinților de consilii județene, invocată chiar ca motiv de neconstituționalitate. De ce? Numai pentru că ei sunt cei care au propus? E mult mai logic să alegi președinții de consiliu prin vot direct decât pe parlamentari, ei au cuvântul cel mai mare de spus în privința fondurilor și proiectelor regionale, normal este ca ei să fie legați de electorat mai mult decât parlamentarii, care au de votat pe chestiuni naționale și generale, nu locale. Rareori a văzut publicul atâția veileitari necalificați, care să pună mai multă patimă în apăra ideile lor tâmpite, și nu înțeleg de ce liderul de opinie român nu se mulțumește cu subiectul fotbalului și ține neapărat să se ocupe de sisteme electorale și constituționale. Reaua credință care răzbătea din aceste argumente, ambiția care depășea cu mult nu doar priceperea, ci dorința onestă de a rezolva ceva au fost așa de evidente că mulți oameni s-au îndepărtat de subiectul votului uninominal. Când doi se bat să îl salveze pe unul de la înec nu le ridică nimeni monument. E limpede că nu dorința de a-l salva îi animă.
Acestea fiind spuse, Traian Băsescu a avut dreptate să susțină sistemul PSD, ca fiind singurul capabil să producă o guvernare eficientă. Așa cum îl cunoaștem, bătălia va continua, pentru că avem nevoie de o guvernare eficientă, chiar cu riscul suprareprezentării partidelor mari. Nu e preferabil un guvern PD de patru ani, după care unul PSD de patru ani ambiguității de acum, când nu e clar cine poartă răspunderea pentru ce? Dar Băsescu a argumentat și el prea mult că schimbarea e despre schimbarea calității clasei politice, acest deziderat pe care îl poate îndeplini doar procuratura. Or, la asta nu cred că a convins. Pentru că e prea nerealistă povestea ca să o mai creadă cineva.
Iată, pe scurt, de ce suntem așa de neeuropeni și de ce nu prea ne-am dus la vot duminică pentru a influența felul în care se vor organiza alte alegeri la care, ca și la astea, n-o să prea avem pe cine vota.
