Spectacolul ”Cabaretul Dada”, de Matei Vișniec, oferit publicului sucevean de Teatrul ”Regina Maria” din Oradea cu ocazia Zilelor Teatrului ”Matei Vișniec”, poate fi numit ”extraordinar” fără să ne fie teamă că exagerăm, și asta nu doar din perspectiva jocului actorilor, impecabil de la început până la final, cât mai ales datorită invadării cu duritate a confortului lipsei de reacție la degradarea lumii. Piesa „Cabaretul Dada”, regizată de Anca Bradu, pornește de la mișcarea artistică Dada, născută în urmă cu 100 de ani la Cabaretul Voltaire Zürich, ca reacție la dezastrul adus de Primul Război Mondial. Tot dadaism este, însă, pentru autorul piesei și comunismul, ai cărui germeni au apărut în aceeași perioadă. Aflăm că Lenin a locuit la Zürich, chiar pe aceeași stradă unde se afla Cabaretul Voltaire și chiar în săptămânile când s-a născut mișcarea Dada, ceea ce pare a fi ”o imensă ironie a istoriei”. ”Virusul dadaismului” s-ar fi transmis, astfel că promotorilor comunismului ”le-a ieșit totul pe dos” și ”cu o sută de milioane de morți ca preț uman al experienței lor”.
În deschiderea spectacolului, Matei Vișniec a spus că piesa ”este o comedie despre un secol tragic”, un secol în care românii Tristan Tzara, frații Iancu ”au fost acolo și au inițiat o demolare totală a conceptelor, într-o perioadă când Europa încerca să se sinucidă”. ”De ororile trecutului uneori e bine să te desparți râzând”, a afirmat dramaturgul Matei Vișniec, ”râsul dadaist fiind un bun instrument de înțelegere a modului în care avansează istoria – un pas înainte, doi pași înapoi, precum și a manierei în care se apropie și se îndepărtează omul de ceea ce ar trebui el să fie cu adevărat”.
”Cabaretul Dada” este un spectacol dens, care solicită atenția publicului la maximum pentru a urmări nu doar ce se joacă în scena centrală, ci și ce face fiecare personaj în parte, de la Tristan Tzara omniprezent, la meteoricii Lenin și Stalin. Fiecare replică, fiecare gest are semnificație și nu vrei să pierzi nimic. Când auzi că ”dadaismul a fost locul unde umorul evreiesc și bășcălia românească și-au dat mâna și au făcut cea mai sublimă joncțiune în curentul Dada”, automat încerci să încadrezi unde-i unul, unde e cealaltă. Relația dramaturg-actori-public se construiește treptat, tu, spectator, râzi sau doar zâmbești, uneori ușor amar, ca atunci când ți se confirmă ceea ce știai de mult, dar n-ai meditat la asta niciodată, ca de exemplu că ”limba română este singura limbă în care al doilea da îl anulează pe primul”, că ”da, da” de fapt înseamnă ”nu”. Sau că ”Dumnezeu, care nu doarme niciodată, nu știe ce înseamnă să te trezești la 4 dimineața!”
”Nu-i spuneți spectatorului adevărul, nu-l înjurați, nu-l sictiriți”
Relaxat întrucâtva și cu încrederea câștigată, spectatorul ”Cabaretului Dada” primește primul șfichi de bici. Tristan Tzara și celelalte personaje vin la marginea scenei. Replicile curg necruțătoare:
”– Destul…
– Domnilor, uitați-vă la voi.
– Ați venit aici crezând că vă veți alege cu ceva.
– Iar acum sunteți dezamăgiți.
– Vi se pare că ați fost păcăliți.
– Și nici un vă dați seama că v-ați păcălit singuri.
– Dacă v-ați vedea cum arătați, v-ar pufni râsul.
– Pe noi ne pufnește râsul, dar suntem politicoși”.
La început ai zâmbit, ușor crispat, dar zâmbetul se transformă în grimasă. Ce urmează?
”– Nu râdem niciodată de public.
– Nu îi spunem niciodată cât de tare ne dezgustă.
– Nu-l scuipăm niciodată în față.
– Există o lege nescrisă a teatrului care spune: nu-i spuneți spectatorului adevărul, nu-l înjurați, nu-l sictiriți, nu-l împroșcați cu noroi”.
Nu știi ce să faci. Instinctul îți spune să te ridici și să pleci, dar curiozitatea este mai puternică. Rămâi să vezi ce va fi mai departe.
”– Deci, după cum vedeți, nu vă vom agresa cu nimic.
– Nu vă vom trata de gândaci insignifianți și îngâmfați.
– Nu vă vom trata de orbeți, de căpușe metafizice și de buboși existențiali.
– Nu vă vom spune că nu aveți absolut nici o șansă.
– Nu vă vom spune că privirile voastre sunt pentru noi sinonime cu neantul.
– Totuși, să nu credeți că noi, de pe scenă, nu observăm nimic.
– Știm că efortul nostru de a va trimite mesaje esențiale nu are nici un rezultat.
– Că nu duce la nimic.
– Că în creierele dumneavoastră nimicul este oricum de multă vreme cuibărit ca un șarpe.
– Știm că ne-am agitat inutil, că am dislocat din univers cuburi enorme de frumusețe, dar că ele au rămas invizibile”.
Cuvinte care ard
Te înăbușă revolta, dar nu te poți desprinde. Și biciul cade și cade, din ce în ce mai necruțător. Ești acolo, parte din spectacol. Între piesă, actori și public pare să se țese un soi de relație sado-masochistă sub șfichiul cuvintelor.
”– Domnilor și doamnelor, îmi pare rău, dar ceva, ceva tot trebuie să vă spunem.
– Privirile dumneavoastră sunt surde.
– Urechile dumneavoastră sunt mute.
– Simțul dumneavoastră olfactiv este orb.
– Iar tactilitatea dumneavoastră este bâlbâită.
– De fiecare dată când încercați să înțelegeți totuși ce vă spunem…
– Din creierul dumneavoastră se aude un hârâit…
– Un hârșâit…
– O bolboroseală…
– Ca și cum Dumnezeu însuși ar vomita în creierul dumneavoastră…
– Zău, așa, nu ne-o luați în nume de rău…
– Vă spunem toate aceste lucruri pentru că totuși vă iubim.
– Din punctul nostru de vedere sunteți spectacolul.
– Nici nu știți cât ne amuzăm seară de seară văzându-vă cum veniți…
– Cum luați loc pe scaune ca niște animale perfect dresate…
– Cum așteptați apoi să se întâmple ceva…
– Spectacolul așteptării dumneavoastră este zguduitor…
– Uneori ne emoționează până la lacrimi, mai ales când vă vedem sincer convinși că trebuie să rămâneți până la sfârșit.
– Ne place atât de mult să vă vedem reacțiile de pe fețe…
– Să vă auzim eventual izbucnind în râs…
– Nici un știți ce importante sunt momentele în care vă întoarceți capetele unii către alții pentru a vă șopti unii altora diverse imbecilități la ureche.
– Și oricum, din punctul nostru de vedere, ceea ce vedem noi nu este decât un singur cap.
– Altfel spus, pentru noi nu sunteți decât un imens miriapod care își mișcă diversele antene și membre, dar care are un singur cap.
– Un cap imens, gâlgâitor și periculos”.
Îți spui că totuși ar fi cazul să te ridici și să pleci, că e prea mult. Și auzi:
–”Poftim, recunoaștem acest lucru.
– Ne este frică de voi.
– În mod normal, ar fi trebuit să ne izgoniți de pe scenă de multă vreme.
– Dar nu ați făcut-o.
– Și tocmai din această cauză ne este frică de voi.
– De placiditatea voastră monstruoasă.
– Pentru că știm că într-o bună zi nu vă veți mai putea stăpâni și ne veți devora.
– Ne veți masacra.
– Ne veți călca în picioare.
– Asasini ce sunteți!
– Asasinilor!
– Ucigașilor!
– Dadaiștilor!”
”Placiditate monstruoasă”. Îți spui în gând că esența dadaismul neagă preceptele curente, provocând dezordine și stupoare. Dar nu te poți opri să nu te faci mic în scaun, sub povara adevărului că suntem din ce în ce mai surzi și orbi la ce se întâmplă în jurul nostru, că opaci la minciună și crimă, devenim locuitori ai unei lumi Dada. Cu dreptul dat de forța creației, prin piesa magistral jucată la Suceava de Teatrul ”Regina Maria” din Oradea, dramaturgul Matei Vișniec și actorii orădeni ne-au obligat să ne privim în oglindă pentru a ne vedea alienarea față de condiția umană. Le-am mulțumit cu reverență toți cei din sală, aplaudându-i minute în șir.
