Recuperarea copiilor cu un comportament delincvent prin școli de corecție cum a fost cea de la Ostra s-a dovedit a fi un eșec total, recunoscut oficial și de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Suceava. Respinși de comunitatea locală în care trebuiau integrați, copiii de clasele IV-VIII aduși la Ostra din diverse centre de plasament din județ au învățat aici, dacă nu știau deja, să caute uitarea dramelor personale cu drogul ”la pungă” și cu alcool, au învățat că ”internat ca delincvent” este pentru cei din jur sinonim cu ”vinovat” și că, în general, nu prea îi vrea nimeni. ”Căminari”, așa li se spunea. Cuvânt care pentru copiii din sistemul de protecție este egal cu cea mai gravă insultă. Ne-au povestit experiența Ostra doi dintre cei zece copiii care au trecut prin acest sistem de ”reeducare” și ”recuperare”. Ne-au rugat ca pentru publicul cititor să le protejăm identitatea, deci le vom spune Luca și Matei.
Matei: ”La Ostra m-am drogat prima dată. Cu prenadez”
Proiectul inițiat de DGASPC, intitulat „Centru rezidențial destinat copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal”, a fost implementat în 2009 și a avut o valoare de 528.000 de lei, din care 53.000 de lei a fost contribuția Consiliului Județean Suceava. O investiție de aproape 125.000 de euro în urma căreia cei care au pus-o în practică nu au fost capabili nici măcar să-i ajute pe cei zece copii ”beneficiari” să nu-și mai facă rău singuri. Cu drame crâncene în spate, acești copii cu vârste între 10 și 15 ani au fost aduși spre ”reeducare” de la alte centre de plasament din județ.
Unii au fost lăsați în grija bunicilor sau a altor rude de părinții plecați la muncă în străinătate. Măcinați de dor, au încercat să-și aducă familia acasă arătând într-un mod extrem că au nevoie de educație și atenție. Alții au ajuns în centre de plasament după ce chiar propriile familii i-au adus în situații de urgență: consum excesiv de alcool, abuzuri fizice și emoționale, violență.
Matei are 17 ani. A stat la școala de corecție de la Ostra din 2012 până în 2013, când a fost închisă. Ne povestește că este ”în sistem” de la 10 ani, de când au venit „niște oameni” de la Protecția Copilului acasă la el și l-au luat. Au luat-o și pe sora lui, în vârstă de 14 ani. Întreb de ce. ”N-aveam condiții”, vine răspunsul. Mai concret, ce înseamnă lipsa condițiilor? Își ferește privirea și spune anevoie: ”Tata bea… Și mama… Și am văzut în casă lucruri pe care nici un copil nu ar trebui să le vadă. Niciodată… Nu pot să vorbesc despre asta…”
A băut și el?
Da: ”La 5 ani am băut prima oară, mi-a dat mama un pahar de vin cu scorțișoară. Îmi aduc bine aminte. Am băut de multe ori”. Bea și acum, uneori până nu se mai poate ține pe picioare. Rănile încă proaspete de la frunte, nas și mâini sunt amintirea ultimei beții, în urmă cu câteva zile. ”Dar mă las. Și de țigări vreau să mă las”, îmi spune.
De mama n-a mai știut nimic mai bine de cinci ani, dar anul trecut i-a găsit numărul de telefon, a sunat-o și de atunci vorbesc des. N-a văzut-o de peste șase ani, dar speră că se vor întâlni în curând. Este la muncă, în Italia, și nu mai bea.
Tatăl și-a vizitat copiii în centrul de plasament de la Solca, dar numai la început. La Ostra nu l-a mai vizitat nimeni. Aici trebuia făcută ”reinserția socială”.
Amenajată chiar în centrul satului, în fosta primărie, școala de corecție își prezenta destinația tuturor trecătorilor. Sigla cu „Centrul rezidențial destinat copilului care prezintă comportament delincvent” era vizibilă de la distanță. Copiii internați aici frecventau școala din sat, iar din spațiul centrului aveau voie să iasă doar însoțiți. Teoretic, erau supravegheați non-stop. Practic, lucrurile nu au stat tocmai așa.
Până să ajungă la școala de corecție, Matei s-a ținut departe de droguri, deși, spune el, la Solca erau mulți copii care trăgeau din pungă. La Ostra a învățat și el: ”M-au despărțit de toți. De mama. Apoi și de sora mea. Oamenii din sat se legau de noi fără motiv. Copiii, la școală, la fel. Ne spuneau căminari. Dacă se întâmpla ceva rău în sat, dacă se fura ceva, imediat spuneau: căminarii, ei au făcut. Mă gândeam că mai bine mor decât să-i mai aud că îmi spun așa. Câteodată îmi venea să-i lovesc cu ce îmi cădea în mână. La Ostra m-am drogat prima dată. Cu prenadez”.
Unde?
”În centru. Toți trăgeau”.
Cât de des?
”Cum cât de des?! Zilnic! Cumpăram prenadez de la magazin, până când primarul s-a dus la toate magazinele din sat și le-a spus să nu mai dea prenadez la copii”.
Și ați încetat să vă drogați?
Râde amar. ”Nu. Pe urmă ne cumpărau prenadez niște angajați de la centru”.
Se mai droghează și acum? Zice că nu. Că a încercat și etnobotanice, și hașiș, dar nu i-a plăcut: ”Din 2013 am încetat cu prenadezul. Nu-s bune drogurile, dar în toate centrele copiii se droghează la greu”.
Angajații știu?
”Știu toți, dar nu le pasă”.
Îi arăt pe aparatul de fotografiat o fotografie făcută în centrul de la Ostra, în iunie 2015. Pe un panou, fotografia unui copil în fața unui tort. Se luminează. ”Eu sunt aici, când am împlinit 15 ani. A fost frumos. Doamna Lenuța mi-a făcut tort Diplomat. Am băut bere, ne-am uitat la televizor și apoi somn. Nu m-am drogat de ziua mea”.
A primit și cadouri?
Da: ”Doamna Dorian mi-a adus cadou un pachet de țigări și o maletă. Cumpărată de ea, nu din beci (n.r. – unde erau depozitate hainele pentru copii)”.
Îl întreb care a fost cel mai greu moment din viața lui. ”Când nu mai știam nimic de mama. Cinci ani și jumătate n-am știut nimic de ea”, răspunde. Chiar dacă era mai mult beată și le dădea și copiilor să bea? Strânge buzele și mă privește aspru: ”E mama mea, da? Numai ea știe câte a îndurat, că doar nu a băut de bine ce-i era. Și, oricum, acum nu mai bea. Anul trecut, în decembrie, am găsit numărul ei de telefon la o prietenă de-a ei și am vorbit”. Visează să o revadă curând, apoi la o familie și la o slujbă. La o viață normală, în care să uite bătăile, drogurile și alcoolul care i-au frânt aripile copilăriei. La fel ca celor mai mulți copii din centrele de plasament și îndeosebi celor care au trecut pe la Ostra.
Luca: ”Aveam în clasă numai copii de bani gata. Am vrut să am și eu lucruri ca ale lor. Am început să fur”
Luca este excepția fericită. Are 19 ani, dintre care trei ani și jumătate i-a petrecut la școala de corecție de la Ostra. Nu bea, nu se droghează. Îl ajută gândul că mama lui îl iubește și a acceptat cu greu internarea în centre de plasament. Părinții lui au divorțat pe când el avea doar 3 ani, din cauza frecventelor beții ale tatălui. Mama, salariată la o firmă din Suceava, s-a mutat cu băiatul într-un bloc de garsoniere și a încercat să-l crească așa cum a știut mai bine. L-a înscris la o școală bună din oraș, unde majoritatea copiilor proveneau din familii înstărite. ”Aveam în clasă numai copii de bani gata și am vrut să am și eu lucruri ca ale lor. Am început să fur. M-am luat cu alții, mai mari”, spune băiatul. Primul furt l-a comis când era în clasa a VI-a. Un telefon mobil, furat de la un vecin care îl ajuta la lecții. L-a vândut în piață. Apoi au venit și altele. Cu bani în buzunar, se simțea egalul celorlalți colegi din clasă. Vecini și prieteni ai mamei au început să-i spună acesteia tot mai des să-l dea pe Luca ”la stat”. ”Mama n-a vrut să mă dea, dar până la urmă nu a avut ce face. Și am vrut eu să mă duc, ca să mă cumințesc”, ne spune băiatul.
A mers la Solca. În 2009, când s-a deschis centrul de la Ostra, furturile pe care le comisese l-au calificat pentru a fi pe lista cu primul lot pentru ”recuperare”. Opoziția mamei la instituționalizare l-a ajutat să reziste și să facă eforturi de reabilitare: ”Aveam condiții acolo, totul era nou, aveam de toate. Am dus-o bine, dar îmi lipsea mama. Aveam un tricou spălat de ea. Mirosea a Lenor. L-am ținut un an. Mama voia să mă ia acasă, dar eu am vrut să rămân până mă fac băiat cuminte. N-am fugit niciodată. Rolul centrului era să ne facă să devenim cuminți. Eu am fost cel mai cuminte”.
Chiar dacă este în continuare ”în sistem”, elev în clasa a XI-a la un centru din județ, în weekenduri merge acasă. Are bursă, ceea ce-i permite să dea și bani în casă. Își adoră mama și spune că acum nu-i mai iese din cuvânt. Se consideră singurul responsabil pentru că a ajuns în centre de plasament, inclusiv în cel de la Ostra, și crede că o parte dintre bătăile de care a avut parte atât acasă, cât și ”în sistem” au fost binemeritate: ”E normal să bați un copil dacă nu ascultă. O palmă, două nu-i strică. Nu vă închipuiți acum că am luat cine știe ce bătăi, cum am auzit pe la alți copii, că-i legau părinții și-i băteau sau alte grozăvii. Mama mea e minunată și am avut toate condițiile acasă, vă invit oricând să vedeți. Eu n-am fost cuminte. Acum nu-i ies din cuvânt”. Cea mai mare suferință a lui Luca este că părinții săi nu au fost împreună, mai ales că nici unul nu s-a recăsătorit, iar tatăl acum nu mai bea decât ”din când în când, ca orice om”.
Băiatul care după ce încheie școala vrea să plece în Italia și să lucreze în construcții este din punct de vedere statistic cazul cu plus în urma ”experimentului Ostra”.
Primarul de Ostra: ”Am făcut adrese scrise la magazine, să nu mai vândă copiilor prenadez”
Istoriile celorlalți nu sunt însă deloc fericite. Ni le spun, pe scurt, Luca și Matei, completându-se unul pe altul: ”Trei băieți aveau părinții plecați în străinătate și ei s-au apucat de prostii. Altul abia acum un an și-a găsit tatăl”; ”Când nu-ți cunoști părinții deloc e mai greu decât să-i ai și să fie plecați sau să fie răi, dar te obișnuiești până la urmă”; ”Toți erau din familii cu probleme”; ”Unul din clasa a VI-a fura de spărgea, altul a ajuns la pușcărie, altul a plecat în Austria… Pe altul l-am mai văzut cu taică-său la gunoaie. Mai este unul care se droghează în așa hal încât nu mai are nimeni ce să-i facă, or să-l găsească într-o zi mort”.
Alți doi foști rezidenți sunt cerșetori pe străzi. Ne spune asta primarul de Ostra, Ioan Oroș, dovedind cu un teanc de amenzi încasate de cei doi de la poliție, jandarmerie și CFR și trimise la Primăria Ostra deoarece copiii încă figurează cu domiciliul aici. Unul are amenzi de 2.488 de lei, celălalt de 600 de lei. Primarul ne confirmă și ceea ce ne-au spus Luca și Matei, că a solicitat magazinelor să nu mai vândă prenadez copiilor. Adresă scrisă le-a făcut, pentru că devenise deja o problemă. În schimb, respinge categoric declarația copiilor, că angajați ai centrului ar fi preluat ulterior aprovizionarea cu droguri a celor internați: ”Îi cunosc personal pe toți cei care au lucrat acolo, este exclus așa ceva”. Fost marinar care a văzut multe la viața lui, primarul este mai îngăduitor în calificarea comportamentului copiilor aduși la reeducare. Recunoaște că uneori au fost acuzați chiar pe nedrept de unele fapte: ”Erau copii cu probleme, dar comunitatea nu i-a respins. Înainte de deschiderea proiectului au fost dezbateri publice, oamenii au fost de acord. Interesul nostru era să funcționeze centrul, erau acolo câteva locuri de muncă pentru oameni din sat. Este adevărat că tot ce dispărea din sat era pus pe seama lor și uneori chiar pe nedrept, că s-a dovedit că alții au furat”.
Viceprimarul Viorica Robaniuc, învățătoare în sat vreme de 33 de ani, nu este la fel de binevoitoare: ”Copiii erau de la clasa a III-a până la a VIII-a. La școală manifestau un comportament deviant, au stricat toate colectivele în care au fost, i-au tras și pe ceilalți după ei. Fumau după școală. Îmi aduc aminte că unul dintre ei era foarte deștept, mânca matematică pe pâine, dar după ce părinții au divorțat, mama l-a scăpat din mână. A furat și l-a adus aici. Cei mai mulți dintre ei erau cu părinți divorțați, mici delincvenți”. Copilul despre care Viorica Robaniuc a spus că ”s-a integrat foarte bine, participa la activități și era liniștit” a fost Luca.
Câțiva săteni cu care am stat de vorbă ne-au spus cam același lucru ca fosta învățătoare: ”Erau răi tare. N-aveau frică de nimic”; ”Au furat lanțurile de la morminte din cimitir și le-au vândut la fier vechi. Furau, beau. Au furat icoanele de la troița dinspre Tarnița, noroc că le-a găsit preotul până la urmă. Au furat banii din cutia milei”; ”Băteau copiii mici care veneau la școală”; ”Era acolo și un băiat cu părinți bunișori, adus aici la reeducare. Ăsta era cuminte”; ”Cei care aveau grijă de ei nu aveau voie să-i bată, n-aveau voie să-i certe. Doar să-i supravegheze permanent, să-i scoată din centru doar însoțiți și să nu-i lase niciodată singuri”.
Furtul icoanelor ni l-au confirmat și băieții cu care am vorbit. Spun că trei dintre colegii lor au făcut-o, apoi le-au dus la o femeie din sat, să le vândă. Preotul a tras clopotele, după tradiție, iar vinovații și-au recunoscut vina și l-au rugat pe preot să-i dezlege de păcatul comis.
Oficial, DGASPC Suceava ne-a comunicat că proiectul și-a ratat scopul
Am vizitat centrul de la Ostra în iunie 2015.
Foișorul din curte încă există, din balansoar au rămas doar bârnele. În iarbă au crescut tufe de urzici și de brusturi, iar animalele care au trecut dincolo de poartă și-au lăsat urmele. În sala de la parter, pe pereți sunt câteva aviziere care mai păstrează fotografii cu foștii locatari. O diplomă obținută de unul dintre copii la un concurs de șah este tot aici, alături de Carta drepturilor copilului, de desene cu ouă de Paște, icoane cu Fecioara Maria și Iisus. Fotografia de la aniversarea lui Matei e tot aici. Chipurile copiilor sunt la fel cu ale altor milioane de copii. Doar ochii sunt mai triști și colțurile gurii ușor lăsate.
Desene care au ca temă sărbătoarea de Paște găsim și în biroul asistentului social, unde mai există încă un grafic cu copiii de serviciu pe locație din ziua de 9 aprilie 2013, graficele de evaluare a comportamentului ultimei serii de opt băieți internați aici, în perioada 13-19 mai 2013.
Într-o altă încăpere, probabil dormitorul supraveghetorului, pe o măsuță este Noul Testament cu psalmi și o cămașă încă în țiplă. Totul arată de parcă locatarii ar fi părăsit clădirea în grabă și nu au mai vrut să se încarce cu amintiri.
Proiectul pentru Ostra a demarat în martie 2008, centrul fiind inaugurat în octombrie 2009. A funcționat patru ani. Finanțarea, în sumă de 528.000 de lei, a fost asigurată majoritar printr-un programul de interes național PIN 3 – „Servicii specializate pentru copilul delincvent”, cu 53.000 de lei contribuția Consiliului Județean Suceava. Centrul, cu o capacitate de zece locuri, a avut ca beneficiari minori proveniți din centrele de plasament de pe raza județului Suceava, ”care au fost identificați de o comisie internă ca având un comportament deviant atât în cadrul centrului de plasament cât și în comunitate, respectiv agresivitate, furt, absenteism școlar, fugă repetată din centru, copii care au săvârșit o faptă penală, dar nu răspund penal și pentru care s-a stabilit măsura specială de plasament întru-un centru specializat”.
Pe hârtie, la Ostra ar fi trebuit desfășurate ”activități de prevenire și combatere a acțiunilor sau comportamentelor deviante ale copiilor” și să se formeze ”grupuri terapeutice de suport în vederea îmbunătățirii abilităților de viață independentă”.
În realitate, internarea aici nu a îmbunătățit viața copiilor. Evaluarea proiectului, pe care am solicitat-o Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Suceava, arată că ”pe parcursul a patru ani de funcționare, activitatea acestui centru s-a dovedit ineficientă”. Dintre motivele enumerate în comunicatul pe care l-am primit de la DGASPC amintim plasarea în comun a unor copii de vârste diferite, care nu au comis fapte grave, ci sufereau de devieri comportamentale sau tulburări de comportament care s-ar fi putut corecta în centre de tip familial. Este invocată și eticheta de copil delincvent, preluată de comunitate, precum și lipsa unor ateliere în care copiii să își petreacă timpul liber și a personalului specializat strict pe copilul delincvent, care a dus la ”situații tensionate și conflictuale între copii și personal”.
Pe scurt, efect zero. Cei care au inițiat și promovat acest proiect au părăsit demult instituția, astfel că nu ne pot furniza și ei un punct de vedere despre acest eșec, măsurat nu doar în bani pierduți, ci, mai rău, în suflete rătăcite.
În septembrie 2013, centrul de la Ostra și-a închis porțile. Cei zece copii au fost mutați în alte centre de plasament din județ și peste toate s-a așternut tăcerea. Ar trebui o armată de psihologi și asistenți sociali dedicați care să poată remedia măcar în parte răul făcut. Când îi întreb pe Luca și Matei despre psihologii din centre, încep să râdă. ”Vrăjeală!”, spun amândoi, după care îmi destăinuie că una dintre puținele persoane cărora cu adevărat le pasă de copii este ”doamna Anca”, directorul adjunct al centrului de plasament din Fălticeni. În spatele zidurilor acestor instituții se ascund traume crunte, consum de prenadez ca drog pe scară largă, psihologi puțini și/sau slab pregătiți și multă, multă nepăsare. ”Protecția copilului” rămâne astfel mai curând doar parte din numele unei instituții decât o acțiune care îi apără în mod concret pe copii, măcar de la a-și face rău singuri.
