STULPICANI (I). Legenda spune că, pe Suha Mare, lângă Toplița Rece, s-ar fi aflat, cândva, prisăcile domnești și că de la „știlbicanii” lui Ștefan cel Mare, care se ocupau cu știubeiele cu miere ar veni numele satului Stulpicani. Legenda poate să conțină și mult adevăr.
Dar protopărinții stulpicănenilor (apicultori sau nu), de la care Ștefan cel Mare a cumpărat satul, plătind 160 zloți tătărești, au fost Șandru Gardu, vărul lui, Șușman, precum și unchiul și mătușile lor, Ioan, Magda, Maria și Neaga, ultimii patru fiind copiii lui Coste Mădzărescul.
În 17 august 1488, Ștefan cel Mare a dăruit noii sale ctitorii, mănăstirea Voroneț, „satul Știlbicani de lângă Toplița Rece, pe Suha Mare și Suha Mare de la gură la obârșie, cu izvoarele ce cad în aceasta, cu poienile și fănețele lor”.
Moșia Stulpicanilor cuprindea întreaga vale a Suhăi, în 1488, și fusese, până la vânzare, stăpânită de obștea unui sat liber, înrudită cu obștea Câmpulungului Moldovenesc, iar legăturile de sânge vor dura peste veacuri, dovadă că, în 11 iunie 1723, când Racoviță Vodă întărește proprietatea mănăstirii Voroneț, satul este numit „Ștulbucani din Câmpulung”.
Mănăstirea Voroneț lua zeciuiala „din păne, fănețe, stupi și din tăt locul și de la tăți lăcuitorii care șed pe locul mănăstirii, fie ei câmpulungeni, deoarece au locuri cumpărate de la vecinii mănăstirii”.
Conform izvodului cu oameni al mănăstirii Voroneț, vatra satului număra, în 1775, 37 de gospodării, toate arendate, pe timp de un an, în 17 iulie 1782, de egumenul Inochentie evreilor Marco din Suceava și Solomon din Gura Humorului pentru „40 lei împărătești”, dar și cu obligația de a vinde două vase cu vin din vinul mănăstirii, cu câte 45 „parale împărătești” vadra. Adică un preț dublu față de cel de pe piața câmpulungeană.
Recensământul lui Rumeanțev[1], din 1772-1773, înregistrează la „Ștulbicanii… 82 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, 1 panțir, 4 femei sărace și 74 birnici, aceștia fiind: Ion Flocia, Ursul Flocia, Nichita Flocia, Toadir Dumbravă, Toadir Flocia, Grigore Flocia, Gavril Măgan, Ion Bălău, Ilie Măgan, Georgiță Rogină, Toadir Pașcan, Vasile Țigănescu, Simion Țigănescu, Petrea Rogină, Petrea Popescu, vornicel, Toma Dobrian, Mihalachi Gemănar, Ion Catrinar, Iacob, rus, Toader Catrinar, Vasile Zancul, Nicolai Popescul, Georgii Plămădială, Ion Țigănescu, Lupul Plămădială, Vasile Hântul, Ion Hântul, Pintelei Cârnială, Vasile Cârnială, Ifrim Cârnială, Ion Plămădială, Chiruță Cobuz, Ion Patrole, Constandin, baci, Sandul, baci, Vasile Sturza, Chirilă Zancul, Ion sin Chirilă Zancul, Simion Zancul, Ion, săcuiul, Toadir Gemănar, Georgii sin lui (fiul lui Toadir Gemănar), Pavel, rus, Toadir sin lui, Nicolai, rus, Ștefan Traistă, Ion sin lui Vasile, rus, panțir, Andrei, rus, Onul, ungurian, Maftei, ungurian, Ion, rus, Grigori, rus, Simion, rus, David Verdiș, Gavril Muscă, Georgii Muscă, Toadir Muscă, Vasile Marcu, Gavril Lucan, Nistor Lucan, Georgii Lucan, Ioana Lucănița cu Andrieș holtei, Vasile sin Ioanei Lucăniții, Toadir Verdiș, Dumitru Verdiș, Gavril sin Dumitru Verdiș, Ion Caba, Agapi Moroșan, Toadir Măgan, Constandin zet Crăciun Faraon, Dumitru Faraon, Ion Crăcea, Petrea Catrinar ot Capu Codrului, Ion Cobuz ot Cacica.
Rufeturile erau: popa Miron Ciofu, popa Vasile, diaconul Toadir, Vasile, rus, panțir, săracele Ioana Cârniloaia, Maria, băciță, Tinița Cobuzoae, și Maria a lui Andrieș, crav.
Conform Corografiei lui Werenka, alcătuită în baza evidențelor germane, Stulpicanii aveau, în 1 octombrie 1774, 71 de familii, iar în 1784 – 92.
Primul emigrant transilvănean, care s-a stabilit la Stulpicani, a fost Ion Ungurean, plugar din Ilva Mare, care a venit, în 1753, împreună cu soția și doi băieți, fiind urmat, în 1763, și de fratele său, Matiaș, fost grănicer năsăudean, care a emigrat împreună cu soția, cu doi băieți și o fată. În 1760, s-au stabilit la Stulpicani, împreună cu familiile (total: 16 oameni), patru frați ardeleni din Toplița, Simion, Vasile, Grigore și Gavril Creangă. În 1762, a venit, din Sângeorgiu, un alt grănicer năsăudean, Tudor Dumbravă, împreună cu soția, doi băieți și o fată, iar în 1768 a venit, din Leșu Ilvei, grănicerul Vasile Ungurean, împreună cu soția.
După ocuparea nordului Moldovei de armatele austriece, pe vechea moșie a Stulpicanilor se așează, încetul cu încetul, familii de nemți și de ucraineni, întemeind, practic, noi sate, pe vetrele unor străvechi cătune, dar de doar două-trei case.
Biserica Arătării lui Cristos din Stulpicani a fost construită în 1823, ctitorii ei fiind Vasile Flocea și Teodor a Popii. În 1843, biserica avea 1.417 enoriași în Stulpicani, Negrileasa, Doroteea și Plutonița, paroh fiind Elisei Andrievici. În 1876, biserica avea doar 980 enoriași, dar numai în Stulpicani, unde exista și un serviciu poștal pentru toată valea Suhăi, paroh fiind Ioan Zurkan (Țurcan). În 1907, paroh era Emilian Dan, născut în 1855, preot din 1881, paroh din 1903, iar cantor, din 1906, Gavriil Hutu, născut în 1879.
[1] ACAD. ȘT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chișinău 1975, p. 244