Nu știu în alte orașe cum e, dar la Iași s-a anunțat o campanie împotriva stricătorilor de liniște. Să fie primită! Accept strigătul tineresc „dați muzica mai tare!” atunci când este născut din dorința sinceră de potențare a muzicii în prim-planul unor trăiri realmente simpatetice, și-l detest când nu-i altceva decât țipăt orb. Omenirea veacului XXI nu pierde, clipă de clipă, doar integritatea stratului de ozon; la fel de inevitabil și de iremediabil se macină învelișul de liniște al planetei. Paul Virilio atrăgea atenția că „în lumea noastră modernă, făcută din zgomot și viteză, liniștea devine o raritate și o dimensiune pe care riscăm s-o pierdem pentru totdeauna”. Nu-i vorba despre liniștea interioară, făcută de mult țăndări (măcăiala din politica românească a devenit insuportabilă!) ci, fizic, despre crisalida decibelilor în care veacul ne zidește mai abitir decât Icarii de pe Argeș pe Ana lui Manole! Din când în când, în miez de noapte, pe strada mea se perindă mașini bubuitoare, lăsând în urmă o trenă „muzicală” gălăgioasă ce trezește cartierul și stârnește cotăile dimprejur. Te-ntrebi ce-l poate mâna în luptă pe șoferul meloman. V-o fi voind, cu deplină generozitate, să-mi transfere parte din plinul bucuriilor sale într-ale muzicii? Nu merge, fiindcă după două-trei secunde, înainte de a se distinge vreo frântură din temă, mașina dispare după colț, cu muzica după ea. Care, de fapt, n-are nici o importanță, la fel de bine ar putea să bubuie tobe, ori să sune sirena salvării – contează întâi de toate nivelul țipătului. A doua ipoteză: să fie atenționat mapamondul că domnia sa făptuitorul (altfel cum să-i spun?) are mașină „zeiss”. Dar nu prea are rost s-o expună spre etalare noaptea, în viteză, când nu i se pot distinge luciul perfect al caroseriei, nici abțibildurile cu led. A treia ipoteză pare a fi cea mai apropiată de realitate. Iat-o: „melomanul” se străduie să arate că există, digeră, respiră, râde și suspină: „uitați-mă-s, eu eram acela, eu!” Când alte temeiuri n-are pentru a-și semnala cât de cât existența, face și el ce poate, cum se vede și bubuind darabana în ceas târziu de noapte adâncă. În afară de agresarea nocturnă a tihnei târgului, Poliția s-ar cuveni să-și pună și niscaiva întrebări privitoare la siguranța circulației: când șoferul copleșit de boxe nu mai aude nimic din ce-i în jur, anulându-și practic unul dintre simțuri, nu periclitează și propria-i siguranță, dimpreună cu aceea a pietonilor și a restului „participanților la trafic”? Dar ce-i de făcut, să alerge polițistul cu audiometrul pe urmele nesimțitului nu-i chip. Să-l aștepte la punct fix, cu nădejdea că, după ce a urlat miercuri, o va face tot acolo și vineri, iar nu-i de propus – urbea are chestiuni mai multe și mai grave repartizate Poliției decât ostoirea acestui gen de scandalagii. Pe care îi acceptăm în tăcere, cu speranța vană că, odată și odată, buna cuviință va reveni de la sine. Slabă nădejde!
O altă pacoste: motocicliștii. Din fabrică, li s-au rânduit motoretelor amortizoare, tocmai spre a se proteja liniștea străzii. Multe dintre domniile lor le modifică toba, preschimbând eșapamentul în gură de tun agresivă și deranjantă. Aici s-ar putea interveni simplu și imediat, dar cât de rar se-ntâmplă! Veți spune că toate cele de mai sus sunt, la urma urmei, flecuștețe, cum de altfel și-s, numai că li se adună mulțimea de mărunțișuri asemănătoare ce zgârie fața liniștii, acoperind-o cu zgura lipsei flagrante de bună cuviință. Oare n-aș putea să cer Primăriei spor de periclitate? Din păcate, nu s-a învrednicit nimeni să includă, în lista drepturilor omului, și pe acela al liniștii, deși-i o componentă esențială a existenței lui homo sapiens, ca atribut cert al libertății persoanei. În clipa în care te agresează sonor un zgomot parazit, ți se încalcă dreptul legitim de a fi tu însuți, cu trăirile, opțiunile și exclusivitățile tale. Un personaj ilustru, ce s-a desăvârșit într-o elevată lume a sunetelor, Yehudi Menuhin, crede chiar că liniștea e-un factor formator, desprins din „Cartea facerii”: Liniștea naște ceea ce-i viu și durează. De fapt, liniștea este cea care ne conectează la univers și la infinit. Este rădăcina existenței și echilibrul vieții. Drept pentru care scriu cele de mai sus, cu deplina credință că… o fac degeaba.
