Mai toate mărcile care formează neamul muștăresc au de luptat, în România, cu o seamă de idei preconcepute. E o anomalie, firește, pentru că, în alte părți, ginta muștărească îți poate prezenta oricând un curriculum vitae impozant, scrisori de acreditare convingătoare, alături de recomandări călduroase, venite din partea exigenței unor bucătării cum sunt cea franceză, cea germană sau cea olandeză. În alte țări, cu vechi și luminoase tradiții culinare, de secole întregi boabele acestui condiment par niște nestemate în coroana meniurilor celor mai rafinate.
Pe când, la noi, muștarul e considerat un simplu subaltern al micilor, al cârnaților și al hamburgherilor lăbărțați pe grătar. Ce nedreptate! Menirea muștarului nu-i deloc simplă, ea constând în a presăra jar pe limbă, pentru a întreține simțul gustativ și a-l tăvăli apoi prin câteva stări extreme. Fără el, orice picnic e un eveniment ratat, pentru că, la urma urmei, ce-ar fi viața fără un strop de condiment?
Corect ar fi ca poziția muștarului în societatea românească să fie reevaluată. Cu verdele lui inconfundabil, educat și ambalat la Tecuci, muștarul ne însoțește de-o viață. Mai întâi, și-a plantat tulpinile gustului în stereotipii noștri cartofi, prăjiți la reșoul din camera de cămin studențesc. Iar apoi, nu-i el acela care ne-a pigmentat salamul și parizerul, în excursiile montane sau în anii de navetă cu trenul? Nu cu ajutorul lui ne-am fentat foamea, ungându-l simplu pe pâine, în vremurile cele mai negre de foamete ceaușistă?
M-am bucurat să aflu că un mănunchi de tineri oameni de afaceri ieșeni au scos pe piață „Muștaru’ studentului”. Legați sufletește pe vecie de anii haiducești din fosta lor cameră sordidă din campusul „Tudor Vladimirescu”, și-au pus mintea la treabă și-au născocit acest mod – simpatic, sufletist și gustos – de a servi nostalgia în borcan de capacitate mică.
În iarnă, am înțeles că vor ieși pe piață cu „Muștaru’ lu’ Moș Gerilă” (rețineți, al lu’ Moș Gerilă, nu al lu’ Moș Crăciun) iar eu aștept, în completarea gamei, „Muștaru’ navetistului” „Muștaru’ șoferului” sau, de ce nu, „Muștaru’ ostașului necunoscut”.
Habar nu am dacă „Muștaru’ studentului” e cel mai bun de pe piață. Fac însă prinsoare că e cel mai strălucit din punct de vedere al istețimii, fiecare bobiță a sa dând în pârg de inteligență.
Abia aștept să cumpăr de pe raft „Muștaru’ studentului”. Iar când voi termina prima provizie, voi folosi borcanele pentru a-mi ține în ele pixurile și stilourile de pe birou.
Exact ca în studenție.
