STROIEȘTI (I). Povestea începe în 3 iunie 1429, când feciorii lui Oană, vornic de Tulova, Lazăr, Stanciul și Costea, primesc întăritură de la Alexandru cel Bun pentru „satele tatălui lor Stroinții și Zaharinții la obărșia Șomuzului”.
Oană sau Ivan vornic, ctitor de biserici și al Mănăstirii Humorului, fusese unul dintre cei mai mari dregători domnești, deținând și vornicia Sucevei, înainte de a fi avansat vornic de Tulova (Tolva, adică Vornicenii de azi, localitate importantă pe atunci), în locul lui Drăgoi Viteazul, întemeietorul Drăgoieștilor și a multor sate muntenești, care tocmai răposase.
În 13 martie 1495, Ștefan cel Mare întărea satul „Stroeștii, în gura Șumuzului”, fraților Dragoțăl, Petrea, Gliga și Cârțilă, precum și nepoatelor lor de soră, Nastea, Parascheva și Anghelina.
În 16 aprilie 1617, Nestor Ureche obținea uric pentru Stroiești, în „fundul Șomuzului”.
În 1 mai 1666, Duca Vodă întărește marelui postelnic Stamati satul Stroiești, „cu vecini și cu curți gata, și cu heleșteie și cu tot venitul, care sat mi-au fost domniei mele dreaptă cumpărătură de la Andrieș clucerul, feciorul lui Toderașco, ce au fost logofăt mare, pentru o mie și cinci sute de lei bani gata”.
Stroieștii sunt menționați, pentru a doua oară, abia în 17 aprilie 1617, când vornicul Nestor Ureche capătă întăritură domnească pentru „Stroinții din fundul Șomuzului”, tatăl cronicarului având multe moșii pe valea Moldovei, toate confiscate, ulterior, și înstrăinate, inclusiv de sângerosul și cumplitul Duca Vodă, care, în 1 mai 1666, avea să dăruiască lui Stamati vel (mare) postelnic „un sat anume Stroești la țănut Sucevii cu vecini și cu curți gata și cu heleștee și cu tăt venitul, care sat mi-au fost dreaptă cumpărătură de la Andrieș clucerul, feciorul lui Toderașco, ce au fost logofăt mare, pentru o mie și cinci sute de lei bani gata”.
Trei ani mai târziu, în 9 noiembrie 1669, sunt menționați, într-o înzestrare la Ilișești, primarul, preotul și diaconul din Stroiești, respectiv vornicul Paicul, popa Vartolomei și diaconul Dumitru ot Stroiești.
În 5 iulie 1768, se face hotarnica satului șătrarului Constantin Stamati. Din uricele lui Stamati rezulta că, în 1578, satul aparținea lui Toader vistiernic, dar se împărțea între Todosia Tăbucioaia și frații ei Andreiaș și Toderașco. Pe vremea aceea, satul era pustiu.
În 1743, pe moșia boierului Stamati, Stroiești, sosește primul emigrant transilvănean, împreună cu soția, Vasile Mitru, plugar din Leșu Ilvei, apoi, peste 10 ani, în 1753, vine, tot din Leșu, împreună cu soția și cu două fete, Marin BROASCĂ, grănicer în Regimentul 2 Românesc.
Peste alți zece ani, în 1763, vine, împreună cu soția, patru băieți și două fete, George Turtui, plugar din Rebra Mare.
În 1774, vine și un preot, George POP din St. Ioan, împreună cu soția și o fiică, pentru a păstori, împreună cu Butie POP, preot din Canciu, parohia stroieșteană.
Recensământul lui Rumeanțev[1], din 1772-1773, înregistrează la Stroești, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „17 – toată suma caselor”, însemnând 2 femei sărace și 15 birnici, iar la Zăhăreștii, „6 – toată suma caselor”, însemnând „1 jitar câmpulungenesc” (așa se explică venirea neamului câmpulungean Grămadă la Zaharești) și 5 birnici.
În 1744, la venirea austriecilor, satul Stroiești avea doar 22 familii (20 țărani, în 1775), iar în 1784, 97, populația satului sporind, ulterior, datorită coloniștilor galițieni, aduși în sat mai ales după 1848.
[1] ACAD. ȘT. RSS MOLD., Moldovaîn epoca feudalismului, VII, I, Chișinău 1975, p. 346