STRICT SECRET!

Literatura de ficțiune continuă să piardă teren în favoarea prozei-document: dacă am de ales între un roman și o relatare întemeiată pe probe din arhive, mai ales ale Securității, prefer cartea-document. Prea multe nu știm despre „vremea aceea” și, până la plusul de cunoaștere nuanțată și rafinată, apanaj al ficțiunii, rămâne să astupăm găurile-hău din care se înfiripă ignoranța noastră suverană. S-au împăunat destui viteji după război, s-au publicat jurnale trucate, s-au confecționat și eroi din carton presat, avizi de privilegii și recompense – dar toate astea n-au cum să disloce, din raftul prim al interesului, suferința autentică, inocența maculată, curajul vizionar. Soljenițân observa că „Adevărul este totdeauna mai sfios; el tace, în fața presiunii indolente a minciunii. ” Legic, până la urmă, iese la lumină. Două cărți de excepție, apărute recent, se constituie în adevărate revelații: „Martiraj în Bărăgan”, de Vasile Calestru, și „Persecuția”, de Stela Covaci. Nu-ncape, în rubrica noastră grăbită și suplă, o discuție așezată, la amănunt, pe marginea acestor experiențe de viață de amintirea cărora toată lumea, inclusiv cei ce le-au parcurs, încearcă să scape ca de un vis urât. O „repede ochire” îngăduie, totuși, semnalări demne de oarece interes – de pildă, „auto-gonflarea” Securității, care-și augmenta până la ridicol meritele, făcând din țânțar armăsar, spre a-și putea păstra influența malefică în societate și, evident, privilegiile. Scandaloasa detenție în prevenție și condamnarea Stelei Covaci s-au întemeiat, la început, pe adevărate copilăriri. „Organele” erau interesate să împingă bulgărele de zăpadă la vale și să-i gestioneze rostogolirea până ce ajungea ditamai muntele. Actele oficiale privind corespondența grupului de la Iași cu colegii bucureșteni poartă avertizarea „Strict secret! De importanța deosebită!” – parcă soarta nației era primejduită de un schimb de idei (patriotice) pe care o societate normală le-ar privi și tolera cu înțelepciune. Iar mecanismul represiv începea să se înfoaie și să se tot înfoaie, făcându-și de lucru spre a-și da importanță. Sute de pagini de „Note” descriu o „supraveghere operativă” în care armate de filatori profesioniști urmăreau zi și noapte niște adolescenți ce le ofereau, ades, doar prilejul unor relatări („strict secret!”) de genul „Aici au servit o prăjitură si bere timp de 20’, după care au ieșit…” Scrumierele vorbitoare încă nu se inventaseră și nefericiții filatori erau obligați să raporteze numai „mișcarea obiectivului”, fără pic de… sonor. De tot hazul sunt notele ce înfățișează urmărirea pas cu pas a „obiectivelor” aflate… într-o excursie studențească. Filatorul, ne având acces în vagonul special atașat când la un tren, când la altul, sărea din accelerat în accelerat, ca să ajungă înaintea personalului cu urmăriți, ba la Sibiu, ba la Deva, Teiuș, Cluj… Ca să afle, ce? Nimic! Urmărirea poetului Gh. Mărgărit ocupă zeci și zeci de pagini. N-a fost ușoară, câtă vreme „obiectivul Costică” (nume de cod), abonat statornic al tuturor crâșmelor, sărea dintr-una în alta, exasperându-și filatorul. Care nota cu asiduitate: „La ora 22, Costică a intrat din nou în restaurant și a luat loc la o masă singur, într-o poziție comodă, rezemat de piciorul scaunului și picior peste picior.” Ca să vezi ce-și permitea obiectivul Ghiță Mărgărit! Și uite-așa, Securitatea își făcea de lucru, învinuirile deveneau fantasmagorice, condamnările, aberante și, pentru funcționarea mecanismului auto-gonflat, trudeau zi și noapte sute și mii de „lucrători” convinși (?) că-și apără patria ocrotind-o cu ștampila „Strict secret! De importanță deosebită!