Stric, să am ce drege!

Au înflorit, imprudent, zarzării. Pe șesul Jijiei am zărit, rebegită, cea dintâi barză a anului 2014. Păpădiile se căznesc să-și descheie-n soare bumbii galbeni pe margine de șanț… Da, a venit, în sfârșit, primăvara! Aseară am auzit găgăit de gâște în crucea cerului; gârlițele păreau a se roti în cercuri largi, fără a îndrăzni să coboare la popasul încrustat în instinctul generațiilor de aripate: la vreo 20 km de Iași, pe malul Prutului, stolurile migratoare poposeau și primăvara și toamna, de sute, dacă nu de mii de ani.
În „zona umedă” de acolo mi-am făcut ucenicia la vânătoarea în baltă și-s păstrate în amintirea „brânzoiului” (adică, începător într-ale vânătorii) sumedenie de întâmplări, peisaje mirifice, trăsnăi, revelații, nedumeriri – fiindcă era o adevărată mini-deltă în care puteai afla tot păsăretul Europei poposind săptămâni în șir spre refacerea forțelor, în perspectiva reluării marelui zbor. Cârduri nesfârșite de gâște sălbatice se așezau în spectaculos unghi gălăgios, găgăitul gureșelor aripate umplând cerul și pământul. Doar pelicanii n-ajungeau în smârcurile înlănțuite ce mărgineau Prutul; în rest, aflai aici mai toate speciile de rațe, cormorani, gârlițe, rațe lopătar și lingurar, fluierari, cufundaci, lebede, cocori… Unele și cuibăreau aici; primăvara, navigam cu barca de cauciuc doar pentru a vedea (și admira) priveliștea hazoasă și înduioșătoare a cufundacilor înotând cu puii în spinare.
Printr-o astfel de mini-deltă alunecau stolurile în zbor și, la vreo sută de kilometri spre vale, acolo unde se varsă râușorul Elan în Prut (nordul județului Galați) se constituise, prin milenii, alt loc de popas.
„Noua revoluție agrară” a decis, prin anii `80, că zona ieșeană se cuvine „redată agriculturii”. Canale de desecare, diguri, cursul Jijiei mutat și, din miile de hectare sălbătăcite s-au „recuperat” suprafețe sărăturate, imposibil de cultivat, și doar în două locuri, la Osoi și Gorban, s-au amenajat, prin îndiguire, mari exploatări piscicole ce alimentau cu „crap de Moldova” inclusiv județele dunărene Brăila și Galați. Care ferme, prin 1990, aveau să dispară: sătenii au rupt revoluționar digurile ca să-și recupereze terenurile de sub ape, după care au adunat până la ultimul caras din mâluri și… nu s-au ales cu nimic, suprafețele dovedindu-se necultivabile, iar fondul piscicol, pe veci distrus. Marea fermă de la Osoi a rămas ca o gară fără tren: pustie, cu urme vagi ale fostelor incinte ascunse-n buruian cât omul.
Ani și ani, stolurile de gâște sălbatice, cârdurile de cocori (azi îi mai vedem doar la emisiunile „Animal planet”…) s-au învârtit nedumerite ceasuri în șir, protestând pe limba lor păsărească și, după întristate rotocoale, se mistuiau în lumea lumilor lor.
Cine credeți că s-au sesizat și s-au oferit să susțină financiar refacerea zonelor umede, numite acum „șirag de perle”? Olandezii! În 2002-2003 au promovat „Ciobarciu wetland project”. Drept pentru care, în ceasul al 13-lea, Direcția Apelor Prut se angajează într-un proiect pilot de „restaurare ecologică a zonei Costuleni”. Adică, alte eforturi pentru a se reface ceea ce, fără minte, s-a distrus! Referate la fel de convingătoare precum cele ce argumentau necesitatea desecărilor susțin acum contrariu, redescoperind că „Valea Prutului este una dintre cele mai importante rute de migrație a păsărilor, datorită poziției geografice și a relației acesteia cu Delta Dunării.” Ceea ce, de altfel, se știa din moși-strămoși.
Mai mult: „Restaurarea Văii Prutului are și o importanță internațională”, aici urmând să se (re)creeze „terenuri umede, lacuri, bălți, lunci inundate temporar, păduri inundate și meandre”. Adică, exact ceea ce a fost.
Mă-ntreb dacă planurile în detaliu ale noii isprăvi ecologice n-or fi elaborate chiar de cei care, cu ani în urmă, au desenat pe calc schița desecărilor! Alți bani, altă distracție. Câte ceva din proiectul olandezo-român s-a înfăptuit. Nu acoperă întreg arealul de altădată, se cunoaște că nu-i creația mamei natură. dar, oricum, s-a înfiripat un loc de popas.
Mă-ntreb: dacă nu erau olandezii?