Strădanie și perseverență

Au trecut câteva săptămâni din post și fiecare ne dorim să terminăm cu bine această călătorie spirituală către cea mai mare sărbătoare creștină, Învierea Domnului. Bineînțeles că pentru atingerea acestui scop este nevoie de strădanie și perseverență, de automobilizare permanentă pentru a ajunge la țelul spiritual propus.
Avem aici o cheie de înțelegere a credinței noastre care, în plus, ne ajută să pricepem mai bine și contextul lumii de astăzi. A fi credincios practicant implică un efort permanent pentru că nu este ușor, de exemplu, să îți propui și să respecți un program zilnic de rugăciune, să te pregătești pentru spovedanie și împărtășanie sau pentru participarea la Sfânta Liturghie, să treci cu bine încercările sau să reziști ispitelor. În același timp, credința adevărată înseamnă stăruință în a face fapta cea bună și a manifesta o atitudine creștină în comunitate, precum și de a apăra și promova valorile evanghelice în societate. De aceea, bucuria credinței, liniștea și pacea sufletească sunt aproape imposibil de exprimat în cuvinte de cei stăruitori și perseverenți în credință.
La o analiză atentă, stilul de viață și atitudinea creștinului în societate sunt în general în contradicție cu duhul societății secularizate, care promovează mai mult individualismul și egoismul decât coeziunea socială, indiferența sau nepăsarea decât atenția, respectul și dragostea față de semeni. Desigur, este mai comod și mai tentant să acorzi prioritate distracției și micilor plăceri efemere, să rămâi într-o stare de așteptare, de neimplicare, chiar dacă sufletește simți că alta trebuie să fie atitudinea și că este nevoie de o schimbare.
În plus, într-o epocă în care tehnologia s-a dezvoltat fără precedent, având ca efect benefic numeroase facilități în viața cotidiană, se constată tendința de a diminua și chiar elimina strădania cu consecințe în planul vieții personale și care se manifestă inclusiv în sfera credinței.
De multe ori auzim la semeni de-ai noștri, creștini doar cu numele, afirmația „eu am credința mea”, manifestată din când în când și adaptată la stilul personal de viață. Nu am timp să acord mai multă atenție vieții spirituale sau să mă integrez într-o comunitate de credință? De ce să mă implic, să ajut, dacă nu am nici un beneficiu material (personal)? În fond, nu este treaba mea și fiecare trebuie să își rezolve singur problemele personale. Sunt întrebări prin care se încearcă a se justifica o opțiune personală, fără a ține însă cont de faptul că permanent credința noastră se manifestă și se verifică în relația cu cei din jur, în Biserică, iar nu în propria izolare ca într-un turn de fildeș.
În același timp, o astfel de atitudine denotă ignorarea propriei demnități de persoană care poartă în ea chipul lui Dumnezeu și este chemată la desăvârșire. De fapt, strădania și perseverența pe calea credinței reprezintă fundamentul echilibrului și reușitei noastre în viața personală, de familie și în plan profesional.
(Pr. Constantin Stoica, sursa: Ziarul Lumina)