Strada monument

„Străzile au amintiri”, se intitula sentențios filmul din 1962 al regizorului Manole Marcus. Iar cantautorul Rappa zice, despre străzile urbei, cam așa: „Sunt prezente în suflet, nu numai pe hartă / Le ucidem prin uitare, însă ne iartă / Deschizând o ușă spre amintirea ce-o poartă”. Neîndoielnic, străzile au ființă și personalitate proprie; îți vorbesc dacă știi să le întrebi, altfel încremenesc în liniștea de piatră a macadamului lustruit prin veac de pașii trecătorilor. Străzile Iașului sunt pur și simplu copleșite de amintiri; din păcate puțini locuitori ai urbei știu pe ce urme calcă, mai ales că investigarea vârstelor orașului s-a cantonat turistico-literar în secvența sfârșitului de veac XIX. Mai departe, către strămoșii strămoșilor, se ajunge rar și greu, cu precădere în momente aniversar-comemorative, prin strădania muzeografilor, a cercetătorilor universitari și a celor de la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”. Lor li se datorează și apariția unui volum bogat ilustrat, înseriat sub sigla „Memoria documentelor” și dedicat unei străzi ieșene de legendă, a doua într-un clasament al notorietății după vestita stradă Lăpușneanu: ulița, apoi strada, bulevardul și acum artera pietonală „Ștefan cel Mare”. Autorii (Sorin Iftimi și Aurica Ichim), cu sprijinul filialei ieșene a Arhivelor Naționale, pun în circulație „o categorie de documente practic nestudiată, aceea a surselor cartografice de detaliu”, izvoare ce permit „să aruncăm o privire dincolo de fațadele caselor, ne oferă posibilitatea de a cunoaște structura interioară a imobilelor, ce reflectă stilul de viață al concitadinilor noștri de acum un secol”. Nici o stradă din lume nu-și păstrează intactă înfățișarea de-a lungul unui veac, dar „Ștefan cel Mare” cu greu poate fi recunoscută din imaginile de epocă altfel decât sprijinită de cele câteva temeinice reazime intrate, unele, în legendă: Palatul Administrativ, bisericile Sf. Nicolae Domnesc și Trei Ierarhi, Mitropolia, palatul Rosetti-Roznovanu (Primăria), Teatrul Național, poate și așa-zisa „Casă Dosoftei”. În rest, o organizare urbană destul de fluidă, cu reconfigurări periodice, în care imobile de real interes istoric și arhitectural se învecinau cu dughene amărâte și coșmelii insalubre. Multe nu mai sunt – nimic de regretat, deși aș crede că s-ar fi cuvenit cumva menținută zidirea din sec. XVIII a celei mai vechi „spițerii” moldave, Farmacia Lochman, aproximativ pe locul unde s-a edificat „Casa Cărții”. Am mai „prins”, prin anii ’50, „Depozitul de spirt”, am văzut filme la cinematograful din preajmă, am ciocnit studențește câte o halbă la restaurantul „Dunărea” când primeam cei 50 de lei „bursă de merit”… îmi mai amintesc de o latură a „hotelului călător Petersburg” (în vechile documente, apare când pe-o stradă, când pe alta…) de unde s-a dat semnalul Revoluției de la 1848. Toate nu mai sunt… Cât privește Casa Dosoftei, unul dintre cele mai vechi edificii laice ale unui oraș care n-a avut dreptul la piatră – clădirea se cuvenea, neîndoielnic, păstrată, chiar dacă utilizarea numelui „Dosoftei” nu prea-i motivată – eventual, aici ar fi putut funcționa tiparnița mitropolitului, pe la 1670, dar dovezile certe lipsesc. Întrucât obtura priveliștea Palatului, s-a decis demolarea: două tractoare „Stalineț” erau pregătite să tragă cu cablurile de vechea zidire ieșeană. Ceea ce, din fericire, nu s-a mai întâmplat. Constat că se găsesc viteji de după război care declară că au „salvat” Casa Dosoftei; poate vor fi contribuit și ei, dar decisivă a fost intervenția revistei „Cronica” (am detaliat cu alte prilejuri, nu mai reiau). Desigur, aflată în inima târgului, strada „Ștefan cel Mare” avea și o firească funcție negustorească. De remarcat că nu numai dughenile mărunte, ci și clădiri reprezentative pentru arhitectura epocii aparțineau în bună măsură comercianților evrei (cumva, în concordanță cu structura populației orașului). Care au găsit resurse să dea curs și unor inițiative cultural-artistice: în perimetrul casei Grünberg a fost construit un teatru de vară, în casa Goldstein funcționa cinematograful „Apollo”… Din necesități ținând de alinierea stradală, multe dintre edificiile modeste și nepotrivit amplasate au dispărut; actuala arteră pietonală mai păstrează, în afara menționatelor puncte de sprijin, doar câteva mici insule evocatoare ale imaginii de acum un veac. În felul ei, rămâne o stradă monument dintr-un capăt în celălalt, „prezentă și-n suflet, nu numai pe hartă”. Foarte bogată în informații și consistent ilustrată, cartea readuce în atenție uitate realități urbane semnificative pentru istoria fostei capitale moldave. Putând constitui și, de ce nu, un excelent ghid turistic.