Iată că s-a întâmplat: Stolojan a fost exclus din PNL, prin votul masiv al unei filiale liberale din București. Excluderea unui ex-președinte dintr-un partid – oricare ar fi el – este oricând și oriunde un subiect de primă pagină. În plus, la ora la care scriu pare foarte probabil ca Th. Stolojan să nu rămână singurul fost președinte liberal în această situație. Mi se pare discutabilă ideea că PNL ar putea obține, măcar pe termen mediu, vreun câștig în urma acestor mișcări pe eșichier. În replică, sunt mai multe idei ce s-ar putea invoca. Una, că includerea sau excluderea de membri este atributul suveran al fiecărei filiale, a fiecărui partid. Apoi, aceste acte, în interiorul PNL, ar putea fi legate și de acea platformă Stoica – Stolojan despre care se tot vorbește de ceva vreme, posibil ca parte a unui extins partid de dreapta – pe care măcar o parte a presei și a contingentului de analiști autohtoni îl (pre)văd deja ca fiind un “mega-partid” apropiat de președintele Băsescu.
Dincolo de personajele în discuție – unele dintre ele cu mare notorietate și credibilitate în spațiul nostru politic – fenomenul mi se pare mai complex. Ceea ce se întâmplă are ceva din aura dramatică a episoadelor istorice în care apare tema uciderii tatălui – sau paricidul. Un caz cunoscut este, desigur, cel al împăratului roman Cezar – ale cărui ultime cuvinte par a fi transmis tocmai surpriza de a-și vedea, printre conspiratori, un fiu. Înainte de a fi o temă istorică, paricidul este un fapt antropologic: în comunitățile umane din negurii începuturilor, conflictul dintre generații se tranșa uneori violent, masculi tineri eliminându-și ascendenții imediați, pentru a-și impune autoritatea.
La fel stau lucrurile în politică. Eșecul ex-președintelui (și creatorului) PSD Ion Iliescu la alegerile din partid din 2005 a fost interpretat de mulți tot ca un paricid – după cum și execuția lui Ceaușescu, organizată de persoane din eșalonul trei sau patru al partidului pe care acesta îl tutelase a fost descrisă, deseori, astfel.
Ceea ce mi se pare a individualiza cazul PNL, acum, sunt două detalii. Partidul are antecedente în privința excluderilor. În 1990, președintele pe atunci Radu Câmpeanu a exclus din partid pe câțiva dintre liberalii aripii tinere, precum Tăriceanu, Patriciu, Chiliman ș.a. În 1992, același președinte i-a exclus pe membrii unui informal, grup de reformă – Stoica, Stroe etc. Acestea nu erau propriu-zis un paricid – ci era mai curând tatăl care-și sugruma urmașii politici. Rămâne istoriei sarcina de a analiza dacă tatălui i-a fost mai bine după asta și dacă aceste excluderi, atunci, au ajutat în vreun fel PNL. Ori acum PNL comite, succesiv, și crime de fii (vezi cazul Boureanu), și crime de tați (Stolojan sau, posibil, Stoica). În fine, al doilea detaliu ține de dinamica pe care astfel de mișcări politice o capătă. Excluderea este, totuși, forma extremă de despărțire dintre grupuri și indivizi; ea este încă și mai extremă în politică, acolo unde se presupune că arta compromisului reciproc este regină și că totul se poate negocia până în ultimul moment. Odată început și continuat cu practica excluderilor, odată îngropată dorința negocierii, e greu de spus unde se va opri bulgărele de zăpadă și cine va fi cel căruia, la capăt de tot, i se va sparge în cap.
