Reîntoarcerea lui Emem Stoica la Steaua, privită din perspectiva linsului acolo unde a scuipat, dar și de unde a fost umplut la rândul lui de zoaie, mă lasă rece. Personajul era catalogat, sub pojghița de cuvinte se lăfăie un caracter realmente obscen. Cine nu l-a decriptat, se bucură că s-a întors acum la Steaua. Iar dacă unii l-au decriptat și totuși se bucură, atunci păcat de ei… Am constatat cu toții cât de josnici pot fi Iancu și Pițurcă, nivel la care Emem a coborât și el de atâtea ori, cu fervoare, dar pe nici unul dintre cei doi nu-i văd coborându-se până la gesturile lui Stoica de la Târgu Mureș. Desigur că lui își este zeu, dar pentru un club ca Steaua un astfel de oficial este o rușine plenară.
În sprijinul celor de mai sus vine și declarația sa de după “recuperare”. Cică până acum se bucura de eșecurile Stelei, pentru că i se pare normal să nu-și dorească pentru alții succese mai mari decât a avut el în Ghencea! Iată mostră de gândire meschină a marelui stelist care se pretinde, în fapt Steaua fiind simplu mijloc de locomoție a unui ego obez. De aici și până la confiscarea palmaresului nu este decât un mic pas, executat nu o dată cu grație. De-a lungul timpului l-am auzit asociind performanțele Stelei pronumelui personal, pers I, sg. Semifinală de UEFA, titlu de campion, tuturor le-a fost artizan. Și chiar dacă am face compromisul de a-i accepta merite peste cel al lui Olăroiu sau al jucătorilor înșiși, oare merită prețul?! Și comuniștii se mândreau cu Canalul, pentru ei desigur a meritat. La Urziceni, plecarea lui Dan Petrescu și parcursul ulterior al Unirii au arătat cine era adevăratul edil al performanței din Bărăgan.
Dacă o parte a suporterilor steliști vor titlul cu orice preț, este treaba lor, modul lor de a-și satisface pasiunea. Dar să fie conștenți de ofrandele la care se obligă, chiar dacă derapajul din adulare spre contestare nu va mai fi rezolvat ca pe vremuri, episodul cu lovirea suporterului fiind arhivat la “greșeli de tinerețe”. Au fost momente în care Emem încerca să convingă pe toată lumea că albul era negru, că arbitrul care greșise în favoarea Stelei de fapt o furase, că Saban este un fundaș de o valoare de care numai proștii nu-și dau seama, precum în povestea cu hainele împăratului. Unii pot considera că asta este dibăcie, în fapt tupeu, sfidare, prost gust. Așa cum a fost și manifestarea din lojă de după golul lui Bilașco. În timp ce Lăcătuș, stors, nu găsea puterea de a se bucura de o victorie numai înălțătoare nu, cineva țopăia indecent la oficială. Deja se întrevăd primele merite în rederesarea Stelei…
