Zilele trecute a avut loc la Academia Română un colocviu internațional, organizat în colaborare cu Fundația Națională pentru Știință și Artă și Fundația Templeton din Statele Unite, cu tema: „Știință și ortodoxie”. Inițiatorul acestei reuniuni la care au participat personalități eminente din lumea științei și a teologiei a fost profesorul Basarab Nicolescu, fizician, teoretician al unei discipline noi, transdisciplinaritatea. El este membru de onoare al Academiei Române și, în tinerețe, a publicat un studiu remarcabil despre Ion Barbu. Trăiește de multe decenii în Franța și, iată, se ocupă azi de știință și religie, o relație pe care spiritul nostru, obișnuit cu vechile clasificări, o privește cu oarecare scepticism.
Pot fi compatibile aceste discipline care, la prima vedere, se împacă tot așa de bine cum se împacă apa cu focul? Retorica tradițională numește această figură oximoronul sau, cînd e vorba de o nepotrivire și mai mare între doi termeni, zeuguma. Ecuația știință religie nu reprezintă, oare, un oximoron, o zeuguma?
N-as putea să știu. Pentru mine, om de litere, știința este o disciplină fundamentală care are grijă ca omul să se cunoască pe sine și să cunoască ceea ce este în afara lui (universul ce-l poartă), în timp ce religia se ocupă de sufletul omului și este paznicul lui. Inutil să spun că amîndouă sînt necesare omului, iar cine neglijează pe una dintre ele neglijează jumătate din ființa sa. Omul, în dorința lui de a fi moral și de a umbla bine prin natura lui, îl caută pe Dumnezeu. Și, dacă crede cu ardoare, îl găsește. Mă poate ajuta știința să-l aflu mai ușor și mai bine pe Dumnezeu? Iarăși nu știu. Știu doar că știința mă ajută să fiu sănătos la minte și la trup pentru a putea veni în întîmpinarea divinității.
Dar religia, prin ce poate fi de folos religia omului de știință? Prin multe. Mai întîi, îl poate ajuta să rămînă un om moral și să nu pună știința în slujba imoralității, violenței, neadevărului, adică în slujba a ceea ce degradează omul. Malraux reproșa oamenilor de știință că, în epoca modernității, au pus știința în slujba distrugerii valorilor umane. Observăm, azi, că nu numai știința, dar și religia se pune, cu fervoare, în slujba violenței. Terorismul de azi are în spate religia și se folosește de cuceririle științei pentru a distruge omul și civilizația pe care el a creat-o. Fapt grav, foarte grav. Dar este știința morala sau poate fi știința imorală? Henri Poincaré spunea: „nu poate fi vorba de o știință morala, dar nici de o știință imorală” (Dernicres pensecs).
– „Religiile, arta și știința sînt ramurile aceluiași copac…”
Adevărat, știința nu poate fi nici morală, nici imorală, dar poate să se pună în slujba moralei sau a imoralității. Religia o poate ajuta ca ea să rămînă totdeauna în slujba omului și a moralei sale. Iar cînd se întîmplă invers (atunci cînd știința stimulează ura și folosește cuceririle științei pentru a lovi omul și a lovi în valorile lui morale și spirituale) atunci se întîmplă o trădare dublă: trădarea sensului științei și trădarea religiei ca atare…
Colocviul la care mă refer n-a încercat să împace religia ortodoxă cu știința (pentru că ele se împacă demult), ci să vadă ce putem face ca omul ortodox, abia scăpat de un sistem totalitar, să sprijine pe omul de știință să fie mai liber, mai curat și mai bine motivat, iar omul de știință care lucrează șase zile în laborator să se ducă duminica la biserică și să cînte în corul parohial. Să cînte pentru a-și cultiva spiritul. Se spune despre noi, ortodocșii, că noi nu ne mulțumim să cunoaștem (adică să observăm și să clasăm obiectul), noi, ortodocșii, ne asumăm obiectul, pătimim, trăim cu el. Aceasta ar fi, după unii filosofi mai vechi, deosebirea dintre spiritul ortodox și spiritul occidental (catolic și protestant). Dacă este așa este bine și pentru omul de știință: înseamnă că ortodoxia îl ajută, nu numai să cunoască obiectul pe care îl cercetează, dar să și-l asume, să trăiască și să pătimească cu el… în felul acesta se împlinește ceea ce Einstein spunea odată: „Religiile, arta și știința sînt ramurile aceluiași copac. Toate aceste aspirații sînt menite să înnobileze viața omului, ridicîndu-l din sfera unei existențe elementare și conducîndu-l spre libertate”.
Așadar, se poate să fim împreună. Se poate ca știința, religia și poezia să intre în aceeași ecuație și, dacă intră, înseamnă că omul de știință poate avea o relație bună cu Dumnezeul său și se poate bucura de valorile artei și invers, poetul poate privi liniștit spre domeniul științei: știința nu-i făcută să distrugă poezia, este făcută doar să pună oarecare ordine în lumea de mistere în care trăim și de a micșora, astfel, ignoranța noastră, în așa fel încît poezia să vadă mai bine și mai departe. (Eugen SIMION)
(Birourile de presă ale Patriarhiei Române și Arhiepiscopiei Bucureștilor)
