Dacă sîntem atenți la cum vorbesc cei din jurul nostru, remarcăm că în comunicarea unora revin adesea aceleași cuvinte sau aceleași combinații de cuvinte. Fenomenul, deranjant pentru noi ca ascultători și neonorant dacă sîntem la originea lui, se înscrie în sfera mai largă a stereotipiilor care caracterizează, fie că ne convine sau nu, comportamentul uman (stereotipuri culturale, la nivelul gîndirii, stereotipuri etnice sau sociale, care asigură coerența unei comunități etc.). Despre stereotipii se vorbește în ultimul timp în diverse domenii, de la medicină (stereotipii de limbaj și de expresie în maladii ca schizofrenia), pînă la didactică sau în orice disciplină care promovează evitarea șablonizărilor. Definită (în sens restrîns) ca repetarea mecanică a unei forme, ca urmare a lipsei de originalitate, prin care se banalizează exprimarea, stereotipia este, în domeniul lingvistic, cunoscută și sub denumirea de clișeu sau de șablon. De la cuvîntul șablon s-au format derivatul șablonard cu sens adjectival, verbul a șabloniza și substantivele șablonism și șablonizare. Fără a insista aici asupra diferențelor de nuanță dintre sensurile termenilor amintiți, se poate remarca faptul că, în sens larg, stereotipiile vizează tot ceea ce repetă, preia, multiplică un anumit tipar (șablon), rezultînd, în urma acestui proces, obiecte sau fenomene cu trăsături comune. Pornind de la premisa că omul însuși este un produs de serie, cu trăsături comune mult mai numeroase decît cele care-l fac unic printre ceilalți, se poate aprecia că stereotipia este un atribut necesar în constituirea naturii umane. Dar nu despre stereotipiile general–umane vrem să vorbim aici, ci despre alte tipuri de stereotipii, care caracterizează negativ modul nostru de exprimare. De exemplu, în presa scrisă sau în discursul unor politicieni, stereotipiile întră în general în categoria clișeelor destructurante, a căror utilizare se datorează fie unei mode, fie unei finalități ideologice. Clișee precum în principal, la ora actuală, pe parcurs, pe mai departe, în cadrul, a fi în măsură, remarcate de mai multe decenii, sînt frecvente și astăzi. Desigur că repetiția lor este dezavantajoasă și dezagreabilă. Totuși, apelul la asemenea cuvinte sau construcții reluate nu este gratuit, ci are, așa cum remarcă Rodica Zafiu, „avantajul accesibilității, al maximei comodități, manifestate deopotrivă în producerea și receptarea textului“. Seria clișeelor de acest tip este astăzi mult diversificată, datorită registrelor diferite din care sînt extrase. De exemplu, auzim frecvent în presa audio-video, dar și citim formule ca: trebuie de știut, la modul că, de genul, pe undeva, vizavi de, firesc și natural, unele incorecte gramatical, altele fiind respinse de normă prin statutul lor de pleonasme. Un clișeu dintr-o „anumită parte a presei“ (iată un alt clișeu consacrat, care propune o delimitare netă între două sau mai multe sisteme de referință din care se interpretează orientarea, de regulă, politică a producțiilor mediatice – trăim de fapt sub tirania clișeelor!), care cultivă senzaționalul, repede impus, este bombă sexi, ca și sex-simbol ori băiat de băiat, din limbajul periferic, unele dintre ele devenite noi modalități de realizare a superlativului absolut.
În general, clișeul lingvistic atestă destinul inovațiilor care, chiar dacă au avut inițial valoare expresivă, au devenit, prin uz frecvent, lipsite de asemenea valoare (a se vedea perifrazele luceafărul poeziei românești, Ceahlăul literaturii române etc. –elevii știu de ce! –ce se reiau obsesiv în orice lucrare „serioasă“ destinată celor care se pregătesc pentru examenele de capacitate sau de bacalaureat la literatura română).
Dacă ne referim la discursul politic, indiferent de substratul său ideologic, remarcăm că acesta se individualizează printr-un abuz de clișee lingvistice, care evocă o noțiune, dar nu redau o realitate, fiind golite de semnificație, pentru că limba puterii, a oricărei puteri, este o limbă de lemn, destinată limitării sau anulării interpretării. Faptele exprimate în acest tip de comunicare sînt reduse la datele esențiale și redate prin construcții schematice de cuvinte lipsite de profunzime, cu o semnificație vagă sau generală. Rolul acestui mecanism este, așa cum se știe, exercitarea controlului asupra gîndirii, prin oferirea iluzorie a unor adevăruri nedemonstrabile (Nota bene: nici limbajul integrării europene nu este străin de structura lemnoasă și stufoasă a clișeelor! Se pot consulta, pentru conformitate, materialele de promovare a proiectelor de integrare.).
Vidul de semnificații apare însă și în limba vorbită, prin automatisme, numite și cuvinte de umplutură, care întrerup șirul comunicării, fără să aducă o semnificație în plus, pentru a putea suplini absența momentană a unor termeni adecvați în context. Printr-o repetare insistentă, asemenea cuvinte devin expresia unor deprinderi, a unor obișnuințe care nu mai sînt conștientizate de vorbitori, spre hazul (ne)mărturisit al ascultătorilor (în fine, domnule, frate, deci, știi, nu-i așa, mă rog, care este…etc.). Desigur că astfel de structuri, lipsite de finalitatate comunicativă, nu se justifică în enunț, făcînd parte din stereotipiile afuncționale, respinse de normele limbii.
Fără a epuiza aici problema stereotipiilor în limba română, se poate observa că fenomenul are atribute multiple care merită luate în considerare de toți vorbitorii preocupați de maniera în care se exprimă.
