Stenograme

N-aș crede că „Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri” din timpul guvernării Antonescu își vor afla prea mulți cititori (Editura „Mica Valahie” a început tipărirea încă din 1997 și se pare că încă mai are documente de publicat). Mai întâi, datorită proporțiilor: numai cele 4 volume ce le-am parcurs până acum însumează 2810 pagini. Apoi, prin ariditatea materiei și prin coborârea de la chestiuni generale de prim ordin la amănunțimi de tipul aprovizionării cu arpagic ori modelului opincilor din cauciuc. Ansamblul însă, conturează o imagine completă, detaliată și adesea surprinzătoare a unei perioade critice, pe care literatura încă n-a cutezat s-o atace frontal și despre care circulă doar informații disparate și de multe ori distorsionate. Frapează și tonalitatea brutală în care sunt tratate chestiunile rasiale la ordinea zilei – și aș vrea să cred că între vorbe și fapte n-a existat totdeauna deplină concordanță. România se afla în război, imediat după haosul rebeliunii legionare, pe front muriseră peste 100.000 de ostași, în țară domneau lipsuri cumplite și un singur om (se intitula, fără rețineri, „dictator”) încerca să afle o ieșire din situația care, obiectiv vorbind, i se datorează în bună măsură – Ion Antonescu.
Am cercetat aceste stenograme căutând să aflu de la sursă aprecierile „Conducătorului statului” cu privire la oribilul pogrom de la Iași, trist episod pe care îmi iau permisiunea să-l consider insuficient analizat de istorici, probabil dintr-o anume rezervă prudentă față de abordarea unei chestiuni pe care-i mai înțelept s-o ocolești. După ce am cercetat chintalul de documente puse la dispoziție de unul dintre autorii singurei cărți consacrate pogromului și apărută în România după 1944 (Aurel Karețchi – în paranteză fie spus, cenzura a tăiat jumătate din carte), după ce am avut acces și la materialele oferite de răposatul Mozes Rosen, și, în fine, după o documentare la Yad Vashem, mi s-a întărit bănuiala că responsabilitățile încă ar mai trebui cântărite și că n-au fost puși sub dreaptă acuzare toți autorii masacrului. Din păcate, stenogramele pornesc doar după acel înnegurat iunie ieșean și vreau să cred că n-au fost ocolite de editori, ci, poate, documentele lipsesc. Dar asta-i altă temă și, poate, voi scrie odată și odată cartea pe care mi-am propus-o cândva.
Acum și aici, glosez doar pe marginea vechiului adagiu „nimic nou sub soare”: stenogramele demonstrează limpede că hoția din banul statului are, la noi, tradiții adânci și că nu numai democrația, ci nici dictatura n-au izbutit s-o stârpească. Citez din intervențiile lui Antonescu: „la noi se fură din hrana soldatului, se fură din hrana calului, se fură echipamentele”; „Ministerul Culturii și Biserica au proprietăți imense, însă ele nu produc decât în folosul unor anumite persoane, nu al instituțiilor respective”; „legea agrară prevedea că pot fi împroprietăriți doar acei care au făcut războiul și s-au împroprietărit mai ales cei ce n-au făcut războiul”; „din averile spitalelor își puteau permite luxul domnii ce le conduceau să-și umple buzunarele”; „se găsesc funcționari superiori din ministere care fac tot felul de ticăloșii, sub fel de fel de mijloace, care de care mai perfecționate, unele mai ingenioase decât altele”; „acțiunile trec prin tot felul de operații, dintr-o mână într-alta și, până la sfârșit, unul ajunge să fie proprietar și celălalt pierde totul, iar cel care pierde este totdeauna statul”; „dacă cineva se numește străin, imediat i se deschis toate ușile românești”; „la Patronaj, toți directorii și toți intendenții de acolo fură” – etc., etc., am putea umple cu astfel de citate tot ziarul. Soluția propusă de Antonescu este demnă de evul mediu: „hoțul să fie însemnat pe frunte cu fierul roșu.” Închipuiți-vi-o aplicată în zilele noastre: câți dintre parlamentari n-ar trebui să-și lase breton?