În perioada 18 decembrie 2019 – 8 ianuarie 2020 vă vom prezenta toți cei 10 laureați ai Galei „Top 10 Suceveni”, ediția a VIII-a, care s-a desfășurat în data de 13 decembrie 2019. Zilnic va fi publicat câte un reportaj, care vă va face cunoștință cu câte unul dintre laureați, aceștia fiind prezentați în ordinea în care au apărut și la Gală.
La începuturile Lumii, pe Pământ era un singur cioban și o singură stână. Atunci când a coborât Dumnezeu pe pământ și a pus piciorul drept pe Rarău, l-a întrebat pe cioban: – „Ce aș putea să îți dau?” „Nimic, Doamne, am de toate!”
Atunci Dumnezeu i-a spus: „Să-ți dau ceva care să-ți țină de urât, că ești singur…”
„Mulțumesc Doamne, am fluierul, am buciumul…”.
Dacă ai auzit o dată sunetul prelung și tânguitor al buciumului, care răscolește în tine amintiri de mult uitate, spiritul nemuritor al străbunilor dar și chemarea fierbinte a naturii și a vieții, cântecul lui ți se ascunde pentru totdeauna în suflet și îți răsună din străfundurile ființei în cele mai importante momente ale vieții.
Buciumul este un instrument muzical tradițional folosit în special de păstorii români din munți. Cuvântul vine din limba veche și înseamnă corn îndoit – coarnele animalelor fiind la începuturile omenirii printre primele instrumente muzicale folosite de om.
În Bucovina buciumul va răsuna în continuare grație eforturilor unui om care s-a apucat să le făurească și să încurajeze utilizarea lor atunci când această tradiție era aproape gatade dispariție.
Născut și crescut la poalele Rarăului, în Câmpulung Moldovenesc, Stelu Erhan, la 66 de ani, parcă e cioplit din stânca munților care îl înconjoară. Înalt, mândru și puternic, e în stare și acum să se ia la trântă cu ursul, pe care l-a și întâlnit de multe ori, când merge la pădure după lemnul de rezonanță din care fabrică buciumele sau după materie primă pentru crucile de lemn pe care le înalță an de an pe culmile muntoase, cinstind memoria înaintașilor și să vegheze asupra celor din prezent.
Ultimul mare meșter de buciume, cu renume național, a fost un alt câmpulungean, Mihai Lăcătuș, dar arta creării buciumelor s-ar fi pierdut dacă acesta nu ar fi scris o carte – „Șuieră iarba, cântă lemnul”, prin care să transmită și altora învățăturile sale.
Așa a ajuns Aristotel Erhan, Stelu, aprig gospodar, care respectă și acum vechile rânduieli ale strămoșilor, să făurească buciume, când mai erau doar două rămase în Câmpulung. Acum, aproape câteva sute de buciume, răspândite în toată țara, îi poartă în trunchiul scobit pe interior, semnătura și sudoarea.
Tainele lemnului și credințele străvechi
În fiecare an Stelu Erhan cutreieră pădurile din jur, căutând lemnul de rezonanță, menit să cânte, să se audă până la Dumnezeu și până în negurile timpului.
În pădurea de la poalele Rarăului, Stelu Erhan se îndreaptă spre un falnic conifer, lovind trunchiul cu cantul toporului, făcându-l să răsune, ca un instrument muzical, înainte de a ne împărtăși un crâmpei din taina lemnului:
„Fibra o are deasă, deoarece are bănuții mici pe coajă. N-are cepuri, sau sunt foarte puține, dar partea cea mai bună e că a crescut pe stâncă. Sunetul e ca la clopotul mare de la sfânta noastră biserică, iar crengile sunt copilete, lăsate în jos”.
Acolo, în amfiteatrul naturii, pe scena acoperită cu mușchi verzi, crescuți pe piatră, meșterul de buciume își amintește “Povestea bradului”, a poetului Tertulian Langa:
“Crescut din piatră prin hățiș/În vâlvătaia vegetală/ Am vrut ca-n marea catedrală a Cerului să ard cruciș./ Vioara-ascunsă în trupul meu cu rezonanțe nevăzute/Și cu adânci extaze mute/S-a înfiorat de Dumnezeu”.
Semnul Crucii, crestat în lemn și apoi în aer, cu trei degete strânse, este o etapă nelipsită atât la recoltarea materiei prime necesare cât și de la începerea construcției buciumelor.
“Semnul Crucii alungă duhurile rele, dar pentru a face astfel de activități este necesar să se respecte o serie de reguli stricte, din bătrâni – nu fluieri în pădure, dimineața te încalți întâi la piciorul drept, oamenii nu au voie să vină certați la pădure sau cu gânduri ascunse unul față de celălalt. De asemenea, nu se aduce nici o așchie de lemn, prelucrată, din acel loc tăiată. Pădurea se revoltă și produce accidente”, spune Stelu, cu voce gravă, amintind că respectul față de natură și de tradiții este necesar pentru a se păstra acel echilibru pe care modernitatea îl ignoră, cu consecințe greu de prevăzut.
Cum se făuresc buciumele
Procedeul de realizare a buciumelor este destul de complicat și necesită multă muncă.
Mai întâi, lemnul se despică din butuc cu maiul, pana și toporul, în bucăți lungi de trei metri, groase, pe care se trasează forma buciumului, se cioplesc apoi în patru părți egale cu barda, după care se continuă cioplirea muchiilor cu gealăul și cuțitoarea. Mai încolo, se despică lemnul în jumătate cu cuțitul, iar ambele despicături se scobesc cu dalta și cu rindele, în funcție de dimensiuni.
Lemnul trebuie să fie perfect uscat, la despicarea cu maiul și până i se scoate inima, altfel lemnul lucrează în continuare și, în final, se crapă. Prin lipire cu clei sau rășină se îmbină cele două jumătăți, se afumă la un foc potolit, iar la capătul subțire se potrivește muștiucul (suflătorul), care trebuie să fie din lemn de esență tare, de cele mai multe ori tisă.
Doaga buciumului e subțire ca la vioară, pentru a fi cât mai ușor de mânuit și să aibă o rezonanță cât mai mare.
Urmează apoi tratarea cojii de mesteacăn care înfășoară buciumul. Coaja se dezvelește de pe copac în formă de spirală, în lunile de vară, când mesteacănul are frunze. Învelirea buciumului se face de la partea mai largă (bute) la partea mai subțire (muștiuc). De multe ori, partea aceasta subțire, muștiucul, este zona în care meșterul popular își arată măiestria prin închistarea lemnului cu tot felul de modele precum: creasta munților, joaca iepurilor, pașii boilor, vipera, gândul babei, fuga dracului, săgeata și copăcelul.
Sunetul buciumului
Povestea buciumului începe din cele mai vechi timpuri.
Termenul de bucium provine de la învelișul trunchiului din lemn, pentru care se folosește și vița de vie, motiv pentru care multe localități din țară se numesc Bucium.
Dar sunetul buciumului este în funcție de trăirea sufletească a buciumașului, adaptat situației – transmite bucurie sau tristețe, teamă sau intimidare, fiind utilizat atât la nunți sau înmormântări, cât și la evenimente deosebite.
Pe timpuri era folosit pentru a alarma populația asupra unui pericol, cât și ca armă tactică, bătălia de la Vaslui a marelui voievod Ștefan fiind un bun exemplu.
“Sunetul de bucium nu e o melodie, e o rugăciune, o chemare, o încercare de corespondență între sufletul nostru și absolut. Iorga spunea că sunetul de bucium ar fi singura corespondență între noi și Ștefan cel Mare. Sunetul e răscolitor, greu de definit, nu e o melodie stereotip, fiecare buciumaș își cântă trăirile lui sufletești. Sunetul de bucium străbate timpul, se întoarce la origini”, explică Stelu Erhan, cu o voce din care răzbate un respect aparte pentru acest instrument muzical mai puțin întâlnit.
Filozoful de la poalele Rarăului, creator de buciume
Lemnul de rezonanță este prelucrat cu migală, cu instrumente arhaice și mult suflet.
Primul instrument muzical creat de Stelu Erhan i-a fost dat lui Florin Lițu, unul dintre cei mai buni buciumași din Câmpulung, care dă glas buciumului de mai bine de 20 de ani: “Nea Stelu le face, iar eu și ceilalți buciumași le dăm viață”.
Prin ceea ce face, Stelu Erhan este un luptător, ca toți bărbații din familia sa, care au luptat pe front, în război, iar ulterior, împotriva comunismului.
„Din casa bunicului meu au plecat șase bărbați – trei feciori, doi gineri și un frate. Din casa bunicului a plecat folclorul, fluierul, buciumul…”, deapănă o nouă poveste Stelu, pe care ai putea să-l asculți ore în șir, fermecat de câte are de zis.
De altfel, numele său adevărat, Aristotel, precum cel al marelui filozof antic, întemeietorul științei politice, i-a fost dat simbolic.
„Toți frații mei au nume pur românești, din calendarul creștin ortodox. În perioada când m-am născut, tatăl meu era arestat politic”, mărturisește, în timp ce o umbră i se așterne pe față, atunci când îl întrebi de originea numelui său.
Din dorința de a cinsti înaintașii așa cum se cuvine, conform tradiției, cu cântec de bucium, Stelu a învățat să le făurească, adunând în jurul său o mulțime de alți gospodari pricepuți să le dea glas, fie că sunt la biserică, la sărbători sau pe vârf de munte, lângă crucile de lemn pe care le ridică pe toate culmile din jurul Câmpulungului și până pe Mestecăniș, pentru a veghea asupra tuturor.
Aristotel Erhan spune că în centrul buciumului este un punct prin care se poate privi în absolut. Cu buciumul se poate coresponda cu Dumnezeu, ca printr-o rugăciune.
Cert e că buciumașii din Bucovina au devenit o legendă vie, o dovadă răsunătoare a transmiterii unor tradiții milenare, din generație în generație.
