Stelele care cad…

Adunând (și păstrând) an de an câte un volum, m-am pricopsit cu un raft întreg de „Mersul trenurilor”. Le-am luat la răsfoit cu nostalgie: în funiile de cifre regăsesc fumul – la propriu și la figurat – călătoriilor de odinioară și recapătă contur amintiri tremurate.
Adică, de ce n-aș avea voie să fiu sentimental când vorbesc despre calea ferată română? Fostul director general al Regionalei Iași, Alex. Filioreanu, ori de câte ori povestea despre liniile nou construite prin strădania lui de suflet, începea să plângă! Primăvara asta, Filioreanu a plecat în marea călătorie, cea fără întoarcere, iar secțiile cu care se mândrea își dau și ele duhul: Dângeni-Săveni a răposat de multișor, Dornești-Siret e la reanimare, Pașcani-Tg. Neamț a primit diagnosticul funest „incurabil”. În urmă cu numai zece ani, mai circula acceleratul direct 550/553 Tg. Neamț-București-Tg. Neamț: acum, se propune închiderea liniei pentru motive de nerentabilitate. Și nu traficul de călători, în continuă scădere pe liniile secundare, aduce calea ferată în pragul colapsului, cât cel de mărfuri. Magaziile din stații zac goale, vizitate doar de stafii, serviciul de coletărie parcă n-ar mai fi – au mai rămas pe poziții doar trenurile marșrut (cărbune, petrol), și ele, tot mai rare.
Marile investiții în europenizarea rețelei rutiere lovesc de două ori în destinele CFR: mai întâi, sunt pricina cronicei subfinanțări a căilor ferate, în al doilea rând, când s-or da în funcțiune, vor contribui și mai drastic la diminuarea comenzilor de transport feroviar. Glasul roților de tren se va auzi stins, tot mai stins, rămânând să răsune tonic la joante doar pe magistralele de lung parcurs. Zeul automobil se pregătește să-și savureze deplin victoria – nimic de făcut, asta-i legea firii. În țările civilizate, lucrurile s-au petrecut de mult aidoma. Toate trec.
Cine își închipuia, în veacurile ce s-au dus, că vor dispare surugiii de poștă, ori breasla birjarilor din târguri? Sau, mai aproape de zilele noastre, atelierele de remaiat ciorapi și pingelit pantofi? Nu-i cerere, nu-i ofertă – închidem prăvălia! Pe calea ferată română se circulă tot mai lent, incredibil de încet, cu o viteză medie la jumătate față de ceea ce se practică în sorelele noastre europene. Pe liniile secundare, numărul trenurilor de călători s-a înjumătățit. (Ciudat: pe secțiile preluate de societăți particulare, s-a dublat; n-o fi și ceva putred în Danemarca-CFR?) Noile generații, care n-au auzit pufăitul stenic al locomotivei cu aburi și n-au simțit, în coada ochiului, firicelul de zgură slobozit pe coș, care nu s-au ferit de plesniturile tufelor de alun când se cobora fereastra pe la Ilve, care n-au habar de mirobolanta șapcă roșie a impiegatului de mișcare, nici de țăcănitul telegrafului Morse, nici de apariția de poveste a mașinii 140.234, coborâtă de la munte năpădită de țurțuri de gheață, nici de…, nici de…, sigur că n-au cum pricepe legitimitatea nostalgiei după o lume a tehnicii destituită, firesc, tot de… tehnică.
Fiu de ceferist cu șapcă roșie și crescut printre locomotive și vagoane la Ițcani, am rămas cu o anume sensibilitate pentru tot ceea ce a fost odată și odată calea ferată. Și, mai ales, pentru seriozitatea, responsabilitatea și disciplina celei de a doua armate a țării – astăzi, tratată ca un rezervor oarecare de „resurse umane”, supus eternei amenințări cu reducerea de personal. Trenurile care au fost și numai sunt, au făcut, totuși, parte din viața noastră, inclusiv cea afectivă. Cursa de persoane 5730/5731 m-a adus la Iași, prin Dorohoi, după „liberarea” din armată. Locomotiva Pacific 231.076 a remorcat personalul cu care am venit la examenul de admitere de la Facultate. Cu automotorul rapid Diesel, construit de Malaxa în 1935, am ajuns la cea dintâi premieră jucată într-un teatru bucureștean. Și am reținut astfel de amănunte cu detalii, inclusiv auditive: n-am să uit fluierul răgușit al mocăniței de pe Valea Arieșului, nici șuierul pițigăiat al locomotivei-tender 375-441 (mereu în schimbare de voce!) la plecarea de la Putna.
Un text onorabil de muzică ușoară (rara avis!) spune că „Stelele care cad nu pier / Stelele care cad se mută în alt cer.” Trenurile care nu mai sunt s-au mutat în amintirile noastre, iar vechile „mersuri” mai păstrează, cifric, datele fantomaticelor traiectorii din vremea lui „a fost odată”…