Stejarul, murătura și balerinii

Am avut din nou o seară grea, alaltăieri. Asta fiindcă, decalat cu doar 15 minute, începea meciul de rugby tocmai când Real-ul meu înscria primul gol. Puneți-vă în pielea mea: ce faci când joacă simultan și România la rugby și echipa favorită la fotbal? Silit de condițiile tehnice, pe televizorul cel mare am văzut rugby, iar pe cel mic, de deasupra ăstuia, fotbal. Dacă ar fi fost invers, poate și dracii mei ar fi fost mai puțini. Sau măcar mici, proporțional cu dimensiunile ecranului. Așa însă, am înjurat cam cât la mai vechiul România – Danemarca sau la mai proaspătul Middlesbrough – Steaua. Adică aproape încontinuu. De ce compar fotbalul cu rugby-ul? Păi, mai ales fiindcă am constatat, cu uluire și cu durere, că rugbiștii (ai noștri și numai ai noștri!) au prins apucături de la capătul ăstălalt al Europei că domniile lor, exact ca fotbaliștii, când ajung la Națională cam uită de ce s-au dus și au exact aceeași preocupare majoră: cum să facă să-și menajeze cât mai bine prețioasele hoituri! Într-un sport prin excelență de angajament, de dăruire totală, dumnealor păreau niște balerine copleșite de grija ca nu cumva să-și așchieze vreo unghie de la vreun deget de la picior. În acest caz, singurul sinonim potrivit pentru „balerine” este „murături”, prietenii știu de ce. Mă mai gândesc, în context, că poate există și o explicație mai puțin metaforică: nu cumva porcii ăia de scoțieni le-or fi băgat „stejarilor” vreun „Glenfiddich” d-ăla vechi de 18 ani? Care, se știe, e lăsat la învechit tocmai în butoaie din stejar. Li s-or fi terminat copacii din bătătură și ce le-o fi trecut prin cap? „Ia băgați, bă’, whisky d-ăsta și lăsați-l să se învechească în voi, că doar d-aia sunteți !”. Zău că n-am pomenit în acest sport atâta lehamite, atât sictir cât au arătat într-un singur meci penibilii noștri sportivi. Încât te întrebi dacă nu cumva mint când spun că joacă pe la echipe din Franța și Anglia. Ori dacă ăia care au dat bani pe ei n-or fi orbi sau imbecili. Iar dacă răspunsul e nici, nici, atunci rămâne valabil doar că nesimțirea tipic fotbalistică a luat în stăpânire (la noi și numai la noi!) până și rugby-ul.