Steinhardt – îndemnat de tatăl său la păstrarea demnității de om

Pe de altă parte însă, calitatea de senator roman nu pare legată de o anumită epocă istorică, întocmai după cum Schelling arată că romantismul nu este o școală literară aparținând unei faze a evoluției gustului, ci una din permanentele propensiuni ale sufletului omenesc.
Ovreiul de peste 82 de ani, micul pensionar din București, mi s-a dovedit dintr-o dată, și în chipul cel mai simplu, capabil de simțăminte autentic senatoriale.
După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile, mi-a vorbit:
– Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că șovăi, că poate să încapă și posibilitatea să-ți trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsați-mă să mă gândesc înseamnă că ai și acceptat. Pentru nimic în lume să nu primești a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum.
*
Eu îl știu de pe vremea când se întorcea seara în Pantelimon pe scara trăsurii – marțial: când în timpul mișcărilor din 1919 a circulat prin atelierele fabricii în uniformă și cu sabia scoasă din teacă, dar teatru tot îmi vine a crede că joacă, lui și mie, măcar nițel. Mă uit la el mai mult pe furiș, mi-e teamă să nu constat că bravează. Îi arăt că acum nu găsesc pe nimeni și că nici să stau la poarta Securității cu geamantanul lângă mine până luni n-are nici un Dumnezeu, eroismul fiind foarte aproape de caraghioslâc. Și mă simt istovit, și mai e masa de diseară. Și-i mai arăt ce înseamnă închisoarea cu adevărat, că e bătrân, că va rămâne singur cu o pensie tare mică; să nu se aștepte la mila nimănui; și nici la vizite; și-apoi mi-este frică; și-apoi nu mi se cere la urma urmei decât să declar adevărul; și nu ne vom mai vedea niciodată; și-așa i-am făcut numai necazuri toată viața, măcar acum la sfârșit să-i îndulcesc oleacă zilele; și, ce mai la deal la vale, perspectiva închisorii, a suferinței, și pe deasupra cu gândul la nenorocirea lui, mă îngrozește. (Iminența durerii mereu ne înduioșează și căința, cățel cuminte, vine pe urma pașilor ei.)
*
În parodia bine cunoscută, mamei lui Ștefan cel Mare i se face milă de fiul ei rănit, îi deschide porțile cetății și îl doftoricește. Cât de puțin e parodia la curent cu meandrele sufletului omenesc și cu surprizele pe care le poate rezerva o garsonieră bucureșteană. (Mai tare ca Misterele Parisului). Ascultându-l pe tata nu mai încape nici o îndoială pentru mine că Doamna Oltea s-a purtat în realitate întocmai ca în poezia lui Bolintineanu. De vreme ce bătrânelul, ce evreul e în stare să-mi vorbească precum o face, oare ce nu-i cu putință? Artificialul e deopotrivă de răspândit ca naturalul, teatrul ține de esența vieții. Comedille descrie oamenii așa cum sunt, iar la sfârșitul anului școlar în recitările elevilor din clasele primare (eu într-a treia: Ai avut credință Rege, și de-aceea ai învins) se spun banalități.
*
– E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopțile le vei avea liniștite – (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu) -, vei dormi bine. Pe când dacă accepți să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopțile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poți închide un ochi. O să trebuiască să trăiești numai cu somnifere și calmante; abrutizat și moțăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpelești ca un nebun. Cată-ți de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe și mie inima, dar n-ai încotro. De altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după șase luni tot te ia. E sigur.
Argumentul acesta din urmă, perfect logic, negustoresc și avocațial, mă impresionează îndeosebi. Doar că șase luni când ți-e frică e cât o veșnicie. Tata însă, din ce în ce mai senator roman, îi dă mai departe:
– Pregătește-ți prin urmare lucrurile pentru luni. Vezi, ia-ți numai lucruri uzate. (Aici a greșit-o rău de tot.) Și în astea trei zile care ne rămân să nu-mi vorbești nici un cuvânt despre proces, Securitate, închisoare.
Vreau să le petrecem împreună, plăcut și liniștit.
Așa și facem. Lucru curios, dorm într-adevăr destul de bine, ba și mănânc cu destulă poftă (de mâncat, mânca pe aparatul de tortură și osânditul din Colonia penitenciară a lui Kafka) și mă port îndeajuns de cuminte.
*
Lipsesc de acasă numai în ziua de anul nou, la prânz, când sunt poftit la dejun de avocatul D. P. a cărui soție mi-e o foarte veche prietenă — și prima, singura mea dragoste din tinerețe. Îmi povestesc cu toții (au doi copii) că au participat la un revelion unde unul din musafiri a picat mort, în timpul petrecerii, dansând. Bun început de an! comentează ei. De-ar ști că, pe deasupra, în prima zi au chemat la masă pe unul care peste trei zile va fi pușcăriaș… Îl întreb pe avocat, așa într-o doară (cu toate că acesta era motivul pentru care am ținut să vin și l-am lăsat pe tata singur), ce părere are despre articolul 209 cod penal. Dă din umeri, îngândurat, posac: condamnarea e sigură, și foarte mare…
(Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii (fragment), sursa: http://caleacatrerai.blogspot.com)