În această toamnă, Liceul sucevean „Ștefan cel Mare” împlinește 150 de ani. I se spune acum colegiu, dar tot „liceul meu” rămâne școala născută la… Viena în 1860 pentru miile de absolvenți – între care se numără nominalizați la Nobel, profesori și studenți la Oxford, New York, Paris, Stokholm, sumedenie de dascăli în școlile românești de toate gradele, ingineri, diplomați, oameni politici, medici, pictori, scriitori – ș.a.m.d., ultimul pe lunga listă, cu îngăduința Dvs., sus-semnatul, intrat în clasa a VIII-a ehei, tocmai în 1953!
Veneam zilnic, de regulă pe jos, peste Zamca, de la Ițcani, și mă aciuam, pe cât de speriat, pe atât de neastâmpărat, în banca scrijelită ce-o împărțeam cu viitorul (mare!) pictor Ion Grigore, fără a avea habar de istoria spectaculoasă a școlii, înființată în veacul XIX ca „Gimnaziu superior greco-oriental”. Abia în 1919 a devenit liceu cu adevărat românesc, după ce, decenii în șir, în severa și impunătoarea instituție suceveană s-a vorbit numai nemțește. În 1953, Liceul încă mai avea, pe o latură, gard de lemn (de care erau legați caii căruțelor cu care veneau părinții să-și viziteze odraslele de la țară), centrul orașului era dominat autoritar și amenințător de clădirea masivă a pușcăriei, pe șesul dintre Șcheia și Ițcani se instalase un enorm lagăr pentru deținuții politici aduși să construiască terasamentul noii căi ferate, iar programa analitică a Liceului „scurt” (doar trei ani) era de tot hazul!
Dumnezeu să-i odihnească pe foștii mei profesori, că nici unul nu se mai află pe această lume; datorită lor și-n pofida opreliștilor oficiale, latura umanistă a învățământului sucevean nu s-a năclăit de tot în compromisuri și falsuri. În matematică, unghiul drept va avea totdeauna 90 de grade, în fizică, apa va avea în veci același punct de fierbere, indiferent de ideologia la putere. Contrafacerile de sorginte politică însă, atribute slugarnice ale dictaturii, funcționau din plin în istorie, literatură, științe sociale, ba chiar și-n biologie ori geografie. Încă din 1947, Roller desfigurase istoria românilor, iar din literatura noastră clasică rămăsese să se predea doar un fragment din „Împărat și proletar”, apoi „Ciocoii vechi și noi” (lupta de clasă!), Vlahuță, Neculuță, Ion Păun Pincio, Șt. Petică și alții ca ei, spre a lăsa loc generoasei etalări a producției cooperativei de confecții în versuri Dan Deșliu & comp. Citesc diverse jurnale personale, drese ulterior din condei, din care reies protocronice atitudini contestatare încă de vremea când autorele era la grădiniță. Recunosc cinstit: nu aveam posibilitatea comparației, luam drept poezie ceea ce școala oferea mai mult sau mai puțin autoritar, chiar dacă ni se strepezeau dinții recitând tâmpenia cu moț „Minerii din Maramureș”.
Și aici intervine rolul Profesorului, scris cu literă mare. Liceul sucevean a avut parte, în lunga-i istorie, de dascăli merituoși: Simion Florea Marian, Vasile Bumbac, Ștefan Dracinschi – lista-i lungă. Aș mai adăuga un nume: Ion Ștefănescu. Profesorul nostru de română una ne preda și cam alta ne îndemna să citim. Cum nu puteam avea acces la literatura cea adevărată (curând, cărțile „vinovate” aveau să ajungă la topitoria de la Molid), profesorul ne aproviziona pe șest cu cărți din propria-i bibliotecă. Le scotea dintr-o servietă ponosită și, după oră, chema într-un capăt al culoarului pe cei ce-i simțea interesați. Purtam înapoi, peste Zamca, ghiozdanul îngreuiat cu opuri de-ale lui Arghezi, Eminescu, Coșbuc, Rebreanu…
Știindu-ne intoxicați cu „Vasioc Trubaciov și prietenii săi”, profesorul încerca mai întâi viclenia de a ne capta interesul oferindu-ne și cărți mai ușurele, dar la fel de interzise. N-am fost primit în UTM (singurul caz din clasă!) fiindcă un coleg (știu care!) m-a turnat: „Elevul Iacoban citește cărți dușmănoase”. Mi-a fost găsit și confiscat corpul delict: „Câinele din Baskerwille”, de A. Conan Doyle. Parcă-l văd pe șeful raionului UTM, tovarășul Ivan (purta și vara cizme de cavalerie) ținând nevinovatul policier doar cu două degete (să nu se murdărească!) și susținând cu acreală revoluționară propunerea să nu fiu primit în UTM. N-am fost. Mai târziu, avea să mi se îngăduie intrarea în postata literaturii. Datorită, desigur, și lui Ion Ștefănescu.
