Dacă în țările civilizate s-a instituit un veritabil cult al marilor campioni din sport, transformați de societate în adevărate legende și modele de reușită în viață, la noi, cel mai mare luptător român al tuturor timpurilor, Ștefan Rusu, trăiește într-un anonimat total, la Rădăuți. Cu un palmares internațional de neegalat, care cuprinde, printre altele, trei medalii olimpice, una de aur, una de argint și alta de bronz, două titluri mondiale și încă cinci titluri europene de seniori, Ștefan Rusu este unul dintre starurile care au făcut istorie pentru sportul românesc alături de Nadia Comăneci și Ivan Patzaichin, în condițiile în care un luptător are o singură șansă la o medalie într-o competiție importantă, și nu patru sau cinci, de care beneficiază o gimnastă sau un canotor.
Din fabrică direct la lotul național
Iar povestea de viață a lui Ștefan Rusu este asemănătoare cu a multor oameni simpli de pretutindeni care au reușit să răzbată în viață prin forțele proprii. Făcând parte dintr-o familie săracă, micul Ștefan s-a învățat încă din fragedă pruncie cu munca. Își ajuta tatăl la treburi încă de pe când avea 6 ani și tot atunci se putea lăuda deja cu o îndemânare exemplară, care s-a dovedit extrem de utilă pe saltea. „Bunicul era pieptănar, iar eu la 6 ani deja știam toate procedurile pentru a transforma un corn de vacă într-un pieptene fin. Aveam o tehnică ieșită din comun”, își amintește cu plăcere Ștefan Rusu.
Primul contact cu sportul care l-a făcut celebru a fost în anul 1965, pe vremea când avea doar 9 ani. „Era 1 Mai, zi de mare sărbătoare în acele timpuri, și clubul de lupte din Rădăuți efectua demonstrații în fața mulțimii, în parcul din Rădăuți. Am fost printre copiii care au pășit atunci pe saltea la invitația maestrului Virgil Gherasim. Cred că a văzut de prima dată că am calități pentru acest sport, pentru că mi-a înmânat 5 lei și m-a invitat la antrenamentul de după-amiază”, a rememorat marele campion.
Chiar dacă se confrunta cu duritățile vieții de zi cu zi, fiind nevoit să se împartă între problemele gospodărești, școală și antrenamente, ascensiunea sportivă a lui Ștefan Rusu a început practic la vârsta de 14 ani, când a cucerit primul titlu național de juniori. Însă evenimentul fericit care avea să-i schimbe cursul vieții s-a întâmplat în anul 1973. Pe atunci, Ștefan avea 17 ani, iar pentru a se întreține lucra cu normă întreagă la Întreprinderea de Prelucrare a Lemnului din Rădăuți. După serviciu, mergea la sala de lupte, unde era atras de bonul de masă în valoare de 25 de lei pe care-l primea în urma fiecărei ședințe de pregătire, iar apoi fugea la școală, pentru că făcea liceul la seral.
„Echipa națională de seniori a avut programate în acea perioadă mai multe meciuri test împotriva reprezentativei Rusiei, iar una dintre reprezentații a fost găzduită de Rădăuți, care era un centru de tradiție pentru acest sport. Pentru a-i flata pe oficialii orașului, Ion Corneanu, antrenorul de la lot, i-a cerut lui Virgil Gherasim să recomande un luptător localnic pe care să-l introducă în echipă în acel meci. Maestrul Gherasim s-a gândit la mine și m-a anunțat să mă prezint de urgență la sală. Și am venit în fața lui Ion Corneanu direct de la serviciu, așa cum eram îmbrăcat, în salopetă și murdar de clei. S-a uitat mirat la mine, mi-a transmis că voi lupta a doua zi la categoria 68 de kilograme și m-a trimis la magazioner să-mi dea echipamentul. Ăla a fost cu adevărat un moment de neuitat pentru mine, când m-am văzut pentru prima dată îmbrăcat în tricolor”, a povestit Ștefan Rusu.
Conștient că are o șansă pe care nu trebuie să o scape, juniorul rădăuțean a dat totul în duelul cu Șamil Susamedinov, nimeni altul decât campionul olimpic en titre al categoriei, titlu cucerit cu un an în urmă, la Munchen. Ștefan Rusu a pierdut în cele din urmă la puncte, cu 7-0, dar a lăsat o bună impresie, câștigându-și astfel locul în lotul național.
Nu a lipsit din sala de antrenament nici a doua zi după ce a cucerit titlul olimpic
Văzând care sunt condițiile de la echipa națională comparativ cu traiul de la Rădăuți, Ștefan Rusu și-a dat pentru prima dată seama că poate scăpa de grija zilei de mâine prin sport. La lotul național era însă o concurență acerbă, zece pe un loc la fiecare categorie, iar bucovineanul nostru a conștientizat că numai prin muncă își poate asigura locul de titular. Știu din povestirile regretatului Constantin Tăpârjan că Ștefan Rusu avea o putere de muncă și o dorință de performanță de nestăvilit. Refuza de multe ori să meargă în oraș alături de colegii săi când primeau o zi liberă în cantonament și rămânea să se antreneze de unul singur, pe ascuns, la sala de forță. Probabil că a avut și un talent nativ pentru acest sport, dar a existat și o dedicație peste măsură din partea lui.
„O săptămână de pregătire pentru mine consta din trei antrenamente zilnice de luni până vineri, două sâmbăta și unul duminica. Chiar și când veneam din cantonament de la București, după 4-5 luni de pregătire centralizată, primul drum pe care-l făceam de la gară era la sala de lupte. Făceam un antrenament scurt, o saună și apoi mergeam la odihnă. N-am lipsit din sală nici chiar a doua zi după ce am cucerit titlul de campion olimpic la Moscova, iar când m-a văzut, medicul lotului național a zis că sunt nebun”, a precizat campionul rădăuțean.
Ștefan Rusu a mărturisit că viața de luptător este plină de privațiuni și de aceea este foarte important sprijinul familiei. „Este mare nevoie de înțelegere din partea familiei. Înaintea competițiilor importante, ajunsesem să stăm în cantonament câte 11 luni pe an. Este greu de suportat, mai ales când ai și copii acasă. Nevastă-mea a trebuit să crească singură trei copii, s-a chinuit mult, dar a reușit. Era dificil de rezistat mai ales în perioada de slăbire, nu era confortabil să știi că e seara de Paște, n-ai voie să mănânci nimic și mai ești și departe de familie”, a mai spus Ștefan Rusu.
I-a promis tatălui că ajunge campion olimpic și s-a ținut de cuvânt
Toate aceste sacrificii au făcut din Ștefan Rusu o veritabilă mașină de luptă, care a rezistat la cel mai înalt nivel vreme de 10 ani. În intervalul 1976-1985 a reușit să se mențină mereu în top, izbutind să cucerească medalii la toate competițiile importante, fie că s-au numit Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale, Campionate Europene sau Jocuri Mondiale Universitare.
Recunoașterea pe plan internațional a lui Ștefan Rusu s-a produs la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976, când a reușit să intre în posesia medaliei de argint. „A fost un mare triumf pentru mine, mai ales că aveam doar 20 de ani. Cu patru ani mai înainte, priveam Olimpiada de la Munchen la singurul televizor de pe strada noastră, alături de mai mulți vecini și membri ai familiei. Atunci au impresionat Nicolae Martinescu și Gheorghe Berceanu, iar tata mă tachina că așa arată niște luptători adevărați, nu ca mine. Văzându-i pe cei doi pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, cum le cânta imnul, am promis de față cu toată lumea că voi deveni și eu campion olimpic”, a mai rememorat marele sportiv.
Iar profeția lui Ștefan Rusu avea să se îndeplinească peste patru ani, la Jocurile Olimpice de la Moscova, când a dispus în semifinale de rusul Suren Nalbandyan, în fața căruia pierduse aurul la Montreal, iar în finală a trecut de reprezentantul Poloniei, Andrezj Supron. „Este fără îndoială cea mai mare performanță din întreaga mea carieră. Visul fiecărui tânăr care se apucă de sport este să devină campion olimpic. A fost medalia care m-a bucurat cel mai mult. Amintirea premierii a rămas foarte vie: eram pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, cânta imnul României cu putere și, după un val de fericire, m-am întristat, de parcă amintirea muncii și sacrificiilor depuse se strânsese pe capul meu. Atunci mi-am dat seama cât de dor îmi era de copiii mei pe care nu îi mai văzusem de mai bine de jumătate de an”, a declarat Ștefan Rusu, care mărturisește că și-a dorit atât de mult să se încoroneze campion la Moscova, încât și-a impus și a reușit să renunțe la viața sexuală o perioadă de 7 luni, înainte de concurs.
A rămas marcat de nedreptatea care i-a fost făcută la Los Angeles
Dacă Olimpiada din 1980 i-a adus cea mai mare satisfacție, Jocurile Olimpice din 1984, de la Los Angeles, aveau să-i producă o cruntă dezamăgire, în condițiile în care a reușit totuși să urce pe podiumul de premiere. Dar iată cum a fost posibil acest lucru. După ce a câștigat toate meciurile din grupă, Ștefan Rusu mai avea nevoie să treacă și de finlandezul Jouko Salomaki pentru a-și asigura locul în marea finală. Rădăuțeanul a intrat pe saltea hotărât să nu riște nimic și a reușit să-și respecte statutul de favorit, impunându-se cu 6-5.
„Surpriza s-a produs după ce arbitrul mi-a ridicat mâna, desemnându-mă învingător. Cei din tabăra finlandeză au făcut o contestație referitoare la un presupus procedeu neregulamentar din timpul disputei și m-am trezit deposedat de două puncte. Oficialii noștri ar fi avut posibilitatea să facă apel, dar au renunțat la idee când au aflat că trebuie să plătească o sumă de bani pentru acest lucru. Toată lumea era mulțumită în cadrul delegației noastre, se cuceriseră deja patru medalii, așa că mi s-a transmis să nu mă mai agit și să mă mulțumesc cu medalia de bronz, mai ales că aveam deja o medalie de aur în palmares. A fost o mare dezamăgire pentru mine, știu că am plâns mult, dar n-am mai putut schimba nimic”, a declarat rădăuțeanul.
A primit cheile unei Skoda din mâinile lui Ceaușescu
Ștefan Rusu a dezvăluit că a primit cea mai importantă distincție materială din carieră după Olimpiada de la Montreal, când a urcat pe treapta a doua a podiumului de premiere. Medaliații cu aur au primit din partea statului român câte o Dacia 1300, cei cu argint, o Skoda S100, iar posesorii de medalii de bronz, un Trabant. „Îmi amintesc că mi s-au dat cheile de la o Skoda albastră în cadrul unei reprezentații care a avut loc la Sala Polivalentă din București, la care au fost prezenți Nicolae și Elena Ceaușescu. Am vândut imediat mașina, pentru că n-aveam permis de conducere și oricum stăteam numai prin cantonamente”, a rememorat marele campion.
Interesant este faptul că după Olimpiada de la Montreal a avut loc un eveniment care l-a nemulțumit profund pe Ștefan Rusu și l-a făcut să părăsească clubul Steaua, acolo unde se transferase cu un an în urmă, de la CSM Rădăuți. „Ceaușescu dăduse ordin ca toți medaliații să primească case în cartierul Drumul Taberei. Mie mi se repartizase un apartament cu două camere, însă cei de la club au făcut în așa fel încât apartamentul care-mi era destinat să ajungă la un luptător din București, eu urmând să primesc o garsonieră în Ferentari. M-a deranjat enorm această nedreptate și m-am întors degrabă la Rădăuți”, a povestit Ștefan Rusu.
Pentru aurul olimpic de la Moscova premiul a fost și mai mic, în jur de 15.000 de lei, în vreme ce pentru bronzul de la Los Angeles a trebuit să se mulțumească doar cu un casetofon. Rădăuțeanul ne-a declarat că „la câți bani se câștigă în zilele acestea, se vorbește despre 200.000 de euro pentru un titlu olimpic, aș dormi în sala de antrenament dacă aș fi sportiv acum în România”.
După Revoluție, salvarea a venit din Turcia
Cu toate că stârnea senzație la fiecare turneu internațional la care lupta, Ștefan Rusu a preferat să-și continue cariera în România, chiar dacă la un moment dat a fost momit cu suma de 60.000 de mărci pentru a cere azil în Germania Federală și a lupta pentru această țară. Ultima parte a activității sportive și-a petrecut-o în Capitală, la clubul Dinamo București, acolo unde a rămas până în 1989.
„După Revoluție s-au schimbat multe în România. Mi s-a transmis că postul meu de antrenor la Dinamo s-a desființat, iar cei de la Ministerul de Interne voiau să mă facă paznic la Penitenciarul Rahova. S-a șters practic cu buretele tot ce făcusem eu pentru țară. Salvarea mea a venit din Turcia, fiind chemat să antrenez clubul poliției din Istanbul. Am rămas acolo trei ani, după care în 1993 am onorat o ofertă mai bună din Germania. N-am stat acolo decât un an, pentru că m-am trezit cu turcii la ușă, care m-au convins să mă întorc la Istanbul. A fost o etapă frumoasă în care m-am simțit apreciat pentru munca mea, mai ales că doi dintre sportivii pe care i-am pregătit au obținut medalii pentru Turcia la Jocurile Olimpice și Campionatele Mondiale”, a mai spus Ștefan Rusu.
În 2000 a revenit la realitatea dură din România
Ștefan Rusu s-a întors în România în anul 2000, în momentul în care au început să se acorde rentele viagere. „Îmi ajunsese cât am fost plecat, sosise timpul să mă întorc acasă, lângă familie. Pot spune că această rentă viageră este cel mai bun lucru care s-a făcut pentru marii sportivi în țara noastră. Ne-a salvat. Eu, spre exemplu, la clubul CSM Rădăuți, unde activez în prezent, am un salariu de 1.000 de lei. Fără renta viageră aș fi murit de foame. Această formă de recompensă are însă darul de a motiva nu doar sportivii, ci și antrenorii, cum este cazul lui Virgil Gherasim, tehnicianul care m-a descoperit”, a spus luptătorul.
Așadar, Ștefan Rusu s-a întors în țară cu o mare dorință a face. După cum singur afirmă, a luat-o de la zero, în condițiile în care nu mai avea nici măcar cântar în sală. Este ajutat în activitatea de antrenorat și de găsire a tinerelor talente de Florin și Cornel, doi dintre fiii săi, cel de-al treilea, Cristi, fiind încă luptător în activitate la un club din Freiburg (Germania).
„Într-o perioadă relativ scurtă am reușit să construim o echipă bună. Între anii 2004-2007 am dominat întrecerile naționale de copii și cadeți, însă odată cu înaintarea în vârstă copiii s-au pierdut, pentru că n-am avut condiții să-i ținem la liceu, să le oferim cazare sau masă. La fel se întâmplă și acum, avem o generație foarte bună, suntem campioni naționali, dar mă doare inima când văd cum se zbat băieții ăștia. Provin din familii amărâte și se chinuie pe drumuri ca să ajungă la antrenament. Gheorghiță Scheul, de exemplu, e dublu campion al României și nici n-are curent electric acasă, la Horodnic. Ciprian Trufan sau Valentin Boicu sunt și ei sportivi de viitor, însă e foarte greu să ajungi să faci performanță în condițiile în care nu poți să le oferi copiilor măcar o masă caldă după antrenament”, a spus că amărăciune Ștefan Rusu.
Strigătul de ajutor al campionului
Cel mai titrat luptător român al tuturor timpurilor se arată nemulțumit și de conducătorii sportului românesc, dar și de oficialitățile locale sau județene. „N-avem nici un ajutor din partea Federației Române de Lupte, sunt ani de zile de când n-a venit nimeni de acolo în control, să ne întrebe măcar dacă mai existăm. Suntem o zonă de tradiție în acest sport, Suceava fiind singurul județ din România cu cinci medalii olimpice, iar Federația, nu știu pe ce criterii, a decis să facă centru olimpic la Câmpulung Muscel, un oraș care nu are nici o legătură cu luptele greco-romane. Degeaba am fost făcut cetățean de onoare al orașului și al județului, pentru că nu am nici un avantaj din treaba asta. Aș vrea să fiu sprijinit să pun bazele unui club puternic la Rădăuți, acest ajutor având în fond și o latură socială, pentru că tinerii care vin în sala de lupte nu provin din familii înstărite. Am demonstrat în decursul anilor că suntem capabili să facem performanță și nu dorim decât să fim ajutați să facem treabă”, a mai declarat Ștefan Rusu.
Ca să vă faceți o idee despre cât de mari sunt lipsurile și cât de gravă e situația în sportul românesc, cea mai proeminentă figură a luptelor românești, Ștefan Rusu, ne-a mărturisit cum a procedat în deplasarea de la Mangalia, acolo unde echipa sa a câștigat titlul național: „După un drum obositor cu trenul, ca să ieșim mai ieftin, am închiriat un apartament, acolo unde i-am înghesuit pe toți cei 16 copii. Ca să limităm și mai mult costurile, am mers la piață și am cumpărat produse cu care am gătit personal mâncarea băieților în cele trei zile de concurs”.
Invitat de onoare la Olimpiada de la Rio
Chiar dacă astăzi a împlinit frumoasa vârstă de 60 de ani, iar 51 dintre aceștia au fost dedicați luptelor, Ștefan Rusu nu-și face iluzii că va fi omagiat de conducătorii sportului românesc sau că își va aduce aminte de el vreo oficialitate a județului. S-a obișnuit să fie ignorat în toți acești ani. Și conform zicalei că nimeni nu-i profet în țara lui, marele Ștefan Rusu rămâne o personalitate respectată doar pe plan mondial, fiind invitat, zilele trecute, în mod oficial, de Federația Internațională de Lupte, să participe în vara acestui an la Jocurile Olimpice de Rio de Janeiro, din Brazilia, tocmai ca o recunoaștere a meritelor sale în promovarea acestui frumos sport.
Ștefan Rusu – CV
Data nașterii: 2 februarie 1956, Rădăuți
Stil: lupte greco-romane
Categorii: 68 kg și 74 kg
Palmares seniori:
Jocurile Olimpice: Montreal – 1976 (argint), Moscova – 1980 (aur), Los Angeles – 1984 (bronz);
Campionatele Mondiale: Ciudad de Mexico – 1978 (aur), Oslo – 1981 (bronz), Katowice – 1982 (aur), Kolbotn – 1985 (argint);
Campionatele Europene: Leningrad – 1976 (argint), Bursa – 1977 (argint), Oslo – 1978 (aur), București – 1979 (aur), Prievzda – 1980 (aur), Goteborg – 1981 (aur), Budapesta – 1983 (bronz), Leipzig – 1985 (aur);
Jocurile Mondiale Universitare: București – 1981 (aur);
Campionate Naționale: de 13 ori campion (1975-1987).
